Noroc sau ghinion?

Să începem cu un exerciţiu de imaginaţie. O forţă străină invadatoare cucereşte în câteva ore România şi, pentru a-şi impune rapid şi categoric dominaţia, umple puşcăriile cu întreaga elită conducătoare: preşedintele, miniştrii, parlamentarii, aleşii de la toate nivelurile, înalţii funcţionari etc. Câţi români ar sări în ajutorul acestei elite? Câţi dintre noi ar accepta să lupte şi eventual să-şi dea viaţa pentru Iohannis, Cîţu, Ciolacu, Firea, Simion, Şoşoacă, Voiculescu ori pentru primarul de aiurea, care şi-a angajat toată familia la stat?   

Am mari îndoieli că numărul românilor gata de jertfă ar fi măcar egal cu cel care declară că au încă o părere bună şi foarte bună despre instituţiile statului român. Potrivit datelor sondajului efectuat în luna octombrie de Laboratorul pentru Analiza Războiului Informaţional şi Comunicare Strategică, încrederea în stat (â clasa conducătoare; aşadar, nu mai confundaţi ţara cu statul!) a ajuns la minime istorice. În preşedintele Iohannis, mai au foarte mare încredere doar 5,6% (plus 17,1%, multă încredere) dintre conaţionali. În guvern, doar 3,2% (plus 15,9%)! În parlament, numai 4,4% (plus 17%)! Sunt procente frisonante ce demonstrează că doar pilele, cunoştinţele şi relaţiile aleşilor mai sprijină clasa politică, din motive strict materiale, evident. Vremurile au arătat că profitorii sunt primii care trădează un sistem nedrept, tocmai de groaza represaliilor. S-a văzut asta şi în decembrie 1989, când lingăii participanţi la congresul PCR din noiembrie te opreau, în decembrie, tam-nisam pe stradă ca să-ţi explice cu lux de amănunte cum au subminat ei regimul comunist prin discursuri înflăcărate!

La polul opus, la capitolul foarte multă şi multă încredere, se află armata (54,9% plus 31,7%) şi biserica (47,1% plus 23,1%). Doar câteva observaţii: cu fiecare an, oştenii încep să fie consideraţi mai importanţi decât popii, încrederea în biserică aflându-se oricum pe un trend descendent. Personal, ca fost răcan, am o opinie teribil de proastă despre armata română (unde am regăsit totuşi oarecare camaraderie), dar nu atât de proastă ca despre BOR. Recunosc însă că românul are mare nevoie atât de o disciplină exterioară, socială, cât şi de una interioară, psihică, dar autentice şi sănătoase, fără de care nu pare capabil să construiască nimic trainic.

În rest, e jale. Încrederea în poliţie, justiţie, spitale, presă etc. este la pământ. Nici nu-i de mirare. Cei mai buni amici ai interlopilor sunt miliţienii de azi; magistraţii nu ştiu pe unde să-şi mai ascundă tainurile primite de la infractorii pe care-i scapă de puşcărie; medicii şi întreg personalul sanitar din spitale îşi bat joc de pacienţi, când nu-i omoară de-a dreptul, iar mass-media – în special televiziunile şantajiste – au ajuns, în lipsa unei necesare legi a presei, un nesecat izvor de fake-news-uri. Totul, de dragul banilor.    

Curios, încrederea e ceva mai crescută în serviciile secrete, ceea ce arată încă o dată câţi sicofanţi generează statul român. Turnătoria şi diversiunea rămân printre cele mai dragi preocupări ale conaţionalilor. Indiferent de cine semnează statul de plată. Norocul nostru (sau ghinionul?) este că războiul pare încă departe!