Un avocat din Iaşi a făcut plângere împotriva Hidrei: “Suntem 90% ortodocşi”. Ce spune managerul cultural George Pleşu despre operă?

Ce rost ar mai avea să mă pronunţ acum vizavi de Hidra, o lucrare figurativă, care nu prezintă vreo dificultate de interpretare? Speţa e asemănătoare – fără reacţiile viscerale şi vandalizare, evident – cu cea a monumentului comemorativ dedicat cuplului Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, despre care am scris, la începutul anului, tot în paginile acestui ziar. În acel caz, copacul harpiilor, unde sunt reprezentaţi figuri de securişti (printre care şi Constantin Bălăceanu-Stolnici, cunoscutul academician dovedit colaborator), a fost principala sursă de revoltă sau persiflare a realizării artistice. Intuiesc că reacţiile ostile vin din angoasa unor cetăţeni în momentul în care sunt confruntaţi cu lucrări care mizează şi pe alte categorii ale esteticului în afara frumosului (Etienne Souriau a propus nu mai puţin de 24, supuse polarizării dintre principalele două, adică frumosul şi grotescul, printre care: satiric, caricatural, ironic, comic, pitoresc, graţios, dramatic etc.).

Cititi si: ”Hidra”, o sculptură amplasată la Fundație, stârnește controverse printre ieșeni. ”Dacă nu vă place, trebuie doar să evitați zona ”

Estetica contemporană este preocupată de intenţiile artistului, operei şi receptorului lucrării de artă. Printre multele teorii ale interpretării artei, este una care afirmă că înţelesul unei lucrări este o funcţie a intenţiilor realizate ale autorului în combinaţie cu convenţiile relevante la momentul şi contextul producerii lucrării (Paisley Livingston). De aceea, mai ales în privinţa artei contemporane, contează să cunoaştem contextul în care ea a fost creată. În cazul lucrării Hidra, expusă prima dată în 2012 la Bucureşti, care ilustrează 7 trandafiri care ies din corpul lui Lenin, aceasta a făcut parte din „Proiect 1990” al Ioanei Ciocan (actual director Art Safari), derulat între 2010-2014. Acesta a presupus ca pe soclul din Piaţa Presei Libere, rămas gol după îndepărtarea statuii lui Lenin realizată de Boris Caragea în 1960, o serie de artişti să vină cu propuneri care să ţină cont de încărcătura simbolică a locului. Chiar dacă au existat şi atunci unele reacţii dezaprobatoare, faptul că a existat acel context clar a ajutat la obţinerea unei altfel de raportări din partea publicului.

Primul nivel al înţelegerii depinde de starea de confort pe care o poţi avea în faţa unei lucrări de artă. Nemulţumirea ţine fie de calitatea interpretului, fie de calitatea lucrării. Fără a fi vreo capodoperă, lucrarea nu este una proastă, iar semnificaţia, pentru oricine are acces la textul de prezentare, este facilă. În cazul expunerii Hidrei la Iaşi, inclusiv faptul că este prezentată la nivelul solului şi nu intangibilă, pe un soclu monumental, ca la Bucureşti, într-un parc frecventat mai ales de familiile care-şi duc odraslele la cursurile de la Palatul Copiilor sau Casa de Cultură a Studenţilor, în proximitatea unui grup statuar cu vechime şi o simbolistică care ţine de tradiţie şi valori conservatoare, sunt factori de natură să distorsioneze receptarea.

Cititi si: Şi cică Iaşul se visa capitală culturală europeană. Două “cucoane” au atacat “Hidra”

La fel cum nu a înţeles că intervenind asupra suprafeţei de protecţie a soclului Monumentului Independenţei, de pe care au scos travertinul şi l-au înlocuit cu ciment vopsit, au intervenit de fapt asupra operei de artă în sine şi a modului în care este percepută, la fel, în acest caz, specialiştii plătiţi din bani publici nu reuşesc să înţeleagă rolul contextului în care este amplasată o lucrare de artă în spaţiul public. Inclusiv împrejmuirea cu un gard amplasat (chiar şi după vandalizare) la o distanţă atât de mică intervine vizual în modul cum relaţionezi cu lucrarea. La fel cum, deşi au fost atâtea exemple (reamintite mai sus) în care lipsa explicării lucrărilor a dus la reacţii negative a unei bune părţi a publicului larg, nici cu această ocazie nu a existat o mediere adecvată. Din ce cauză? Ar fi nevoie de câteva pagini bune pentru a răspunde la această întrebare.

Mi-am spus iniţial că nu voi scrie nimic despre recentul scandal provocat de distribuirea aleatorie, în buna tradiţie a Primăriei Iaşi prin fondurile Ateneului, a diverse lucrări de artă prin oraş. În fond, m-am tot exprimat în presa locală şi naţională despre arta în spaţiul public: despre instalaţia lui Clemens Behr din faţa Bisericii Trei Ierarhi; asupra degradării şi intervenţiilor asupra soclului şi ariei de protecţie a Monumentului Independenţei; am arătat că bustul lui Goga a fost amplasat fără aprobarea Comisiei Monumentelor de For Public (şi încă stă bine-merci acolo, chiar dacă eticheta explicativă cu privire la trecutul legionar a dispărut la scurt timp după ce a fost adăugată); am atras atenţia că sculpturile de la ediţia de anul trecut a Lunii Sculptorilor Români nu aveau numele autorului şi al lucrării; în fine, am argumentat de ce Labirintul lui Cristian Rusu este o lucrare de artă.

Ce m-a frapat însă de această dată e ceva mult mai periculos, mai perfid. Am citit pe un site online că un avocat din Iaşi a cerut în instanţă mutarea sculpturii, pe care o numeşte „artă demonică”. Iar argumentul decisiv e pur şi simplu stupefiant, de aceea îl voi cita: „Prin expunerea acestei sculpturi, în Municipiul Iaşi, în condiţiile în care 90% din populaţia acestuia este creştină /ortodoxă, iar zona Moldova este protejată şi binecuvântată de Sf. Parascheva, consider o mare blasfemie adusă creştinismului din Municipiul Iaşi”. Aceste pretexte care amintesc de fundamentalismul musulman m-au dus imediat cu gândul la actul de cenzură comis de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, care a amendat organizatorii şi curatoarea străină a unei expoziţii din cadrul Art Safari, iar artistului i-a dat un avertisment. Dacă în acel caz plângerea a fost făcută de Diana Şoşoacă, în speţa de la Iaşi ea aparţine (surpriză!) unui avocat afiliat ei şi în alte acţiuni.

Cititi si: Hidra atacată – Ce spun artiştii locali despre episodul jenant de la Iaşi? Ce trebuie să faci când o operă de artă nu îţi place?

Aici acţiunea este cu atât mai suprinzătoare cu cât promotorii Lunii Sculptorilor Români sunt, la rândul lor, naţionalişti ultraortodocşi, în frunte cu mâna dreaptă a primarului Chirica, Andrei Apreotesei, fost manager Ateneu, actual manager interimar al Complexului Muzeul Naţional Moldova, cel care promitea alegătorilor un judeţ sacru şi cultural (nu ştiu cultural cât va reuşi, dar cu sacrul se vede că n-a glumit). Pe curatorul secţiunii LSR din care face parte Hidra, Ioan Răducea, nişte amici mi-au spus că l-au văzut în poze la conferinţele de presă ale filialei AUR Iaşi, un partid care împărtăşeşte aceleaşi valori. Iar liderii PNL Iaşi şi-au adaptat discursul şi mimează credinţa în toate postările publice, dublate de diverse facilităţi şi favoruri acordate BOR. După ce l-au adus pe Mircea Cantor (e drept, căzut într-o etapă care a ridicat multe sprâncene în lumea artei) cu lucrări care validează exact discursul de mai sus, trebuie să dea socoteală că n-ar fi suficient de angajaţi.

Partidele se luptă între ele pentru a-şi măsura nivelul de practicare ale unor ritualuri care ştiu că prind la anumite categorii. Bătălia se duce aşadar pentru electoratul habotnic şi cel care se identifică cu profilul familiei ortodoxe, pentru care a şi fost montată, în faţa Palatului Braunstein, o sculptură de un kitsch şi o simbolistică rare: trei lupi dacici care-şi muşcă cozile în cerc, vopsiţi în tricolor, o combinaţie de dacopatie şi naţionalism desuet. Dar nimeni n-a fost scandalizat de ea sau de forma falică a celei dintre Mitropolie şi Primărie. Cea mai periculoasă este însă presiunea rezultată din acţionarea în justiţie pe motiv că ar indigna credincioşii ortodocşi care impune, atât artiştilor, dar mai ales organizatorilor, o (auto)cenzură specifică regimurilor autoritare şi iliberale.

În faţa reacţiilor viscerale ale unei bătrâne, care a vandalizat Hidra, aproape toţi reprezentanţii instituţiilor ieşene au început să dea vina pe lipsa de educaţie a publicului. Adică nu ei sunt vinovaţi, că au obişnuit comunitatea doar cu busturi de secol XIX, renovări de morminte şi paseism mediocru, ci vulgul lipsit de simţ estetic, care nu ştie sau nu poate să aprecieze lucrările de artă pe care domniile lor le împrăştie, plini de mărinimie, prin oraş. Primăria n-a făcut nimic timp de 30 de ani pentru arta contemporană, Ateneul a făcut colecţie şi paradă de kitsch-uri, Muzeul de Artă e încremenit într-o viziune de mijloc de secol XX, Universitatea de Artă nu are curaj să iasă cu vreo poziţie tranşantă, ci, de mână cu filiala locală UAP, girează toate iniţiativele şi se mulţumesc cu ce cade de la masa Ateneului, doar să nu se pună rău cu stăpânirea. Specialişti în mediere culturală nu avem, de format nu vrem să ne batem capul cu asta, că e investiţie pe termen lung şi nu e rentabilă electoral, fonduri pentru aşa ceva cu atât mai puţin. Şi ce dacă la Timişoara s-a putut? Au avut bani prin Capitala culturii, treaba lor. Când vorbim de artă contemporană în spaţiul public ieşean, e mai simplu să scuipăm în sân, să ne facem cruce şi să arătăm cu degetul nu pe cei fără dinţi, ci pe cei fără simţ estetic. Cei neduşi prin muzee şi galerii, care n-ar pune mâna pe un album de artă şi nu călătoresc în ţări mai civilizate, unde ar avea o groază de repere vizuale care i-ar face să se raporteze diferit la ce nu le place.

Cititi si: Reacţia sculptorului Costin Ioniţă, după ce o femeie a lovit cu piciorul “Hidra”: Îmi e milă de ea

P.S. Ştiu sigur că, acum câţiva ani, unul dintre proiectele care nu a primit finanţare de la Primăria Iaşi la sesiunea anuală organizată pentru sectorul independent îşi propunea să organizeze cursuri de artă contemporană pentru peste 100 de persoane. Printre lectori ar fi fost directori de muzee naţionale, artişti relevanţi nu doar naţional şi profesori cu activitate validată internaţional de la universităţile din Bucureşti şi Iaşi. Iar dintre toate instituţiile publice rugate să găzduiască cursurile gratuit, pentru a asigura accesibilitatea şi democratizarea accesului la ele, singura care a refuzat acest lucru a fost Ateneul Tătăraşi. Oh, well…

 George Pleşu este manager cultural, preşedintele Asociaţiei AltIaşi