A acosta si a fi acostat

"A acosta”, împrumutat dintr-o taxinomie marinărească, înseamna a trage la ţărm, a te stabili, a te opri benevol, în timp ce "a fi acostat” implică ideea de a fi atras de un stimul extern pentru a rămâne. Atunci când deschizi o umbrelă, închizi spaţiul de sub umbrelă deasupra ta (în preajma ta), ţi-l apropii şi rămâi, acostezi, într-un punct. Tentaţia unei vecinătăţi, a unui monument de arhitectură sau, simplu, a unei bănci într-un parc înseamnă că "ai fost acostat”, iar tentaţia şi valoarea impulsului au influenţat decisiv voinţa proprie.

Discuţia despre pietonalul "Ştefan cel Mare” nu este departe de problematica ideilor preliminar exprimate întrucât vorbim despre un areal în care nu dorinţa de "a acosta” şi stimulii inteligent compuşi de a "te acosta” şi a te determina să rămâi lipsesc. Anumite cadre arhitecturale au potenţialul de a te acosta la cheiul lor, însă sunt prea puţin participante la întregul spectacol al străzii, fie din cauza unor piedici fizice sau limite subconştient trasate, fie din cauza nerezolvării problemelor ce ţin de faţade. Ceea ce lipseşte acestei zone nu sunt monumentele cu valoare deosebită care să acosteze pietonul – nici măcar lipsa copacilor nu este problema cu adevărat stringenta – ci pur şi simplu mici inserţii de tipul street-art sau de mobilier urban care "să acosteze” trecătorul şi să genereze activităţi în jurul lor. Discuţia pe această temă a fost mult reiterată fie în mediile academice, fie în cadrul unor abordări publice şi cu siguranţă au fost oferite diferite soluţii sau sugestii. Mă voi limita doar a aduce în prim plan câteva exemple care în zonele în care au fost implementate s-au dovedit de succes.

Primul tip "de acostare” şi cel mai uzitat se obţine prin inserţia unor piese de mobilier care să invite la popas şi să încurajeze relaţionarea între pietoni. Un model (1) aplicat pe o stradă din New York a creat cuiburi semi-închise în care trecătorii erau încurajaţi să se oprească şi să facă cunoştinţă cu alţi oameni aflaţi, de asemenea, în trecere prin acea zonă. Operând la nivelul solului cu elemente de contrast, culori puternice de roşu, roz sau mov, propunerea mult premiată venind de la arhitecţii BIG pentru reactivarea parcului Superkilen din Copenhaga a mizat pe şocul creat de contrast şi pe abilitatea acestui demers de atragere. Pe de altă parte, o atitudine "verde” (2) poate aduce natura şi apa în centrul oraşului prin conturarea unui microclimat ca în propunerea celor de la Baharash Architecture pentru centrul Londrei. Se poate merge pe vizarea unui grup ţintă, copii , biciclişti, skateboard-eri, prin imaginarea unui anturaj favorabil. Aceste tipuri de acostare vizează fie un public mai larg, fie o anumită paletă, însă reprezintă o atitudine – iar întotdeauna un demers cu ATITUDINE este mai eficient decât acţiunea incidentală.

Spaţiile care (te) acostează sunt asemenea porturilor, situate între două lumi, între privat si public vorbind în paralel despre aceste lumi . O banală bancă într-un parc care te-a cucerit îţi dă posibilitatea să experimentezi un spaţiu care este în acelaşi timp al tău şi în acelaşi timp al tuturor. O altă calitate a acostarii este aceea de atragere. Ea presupune condiţii favorabile de ancorare, dar mai ales semnalarea acestor locuri de la distanţă. Şansa pietonalului în discuţie de a-şi atinge scopul va rezida doar din modul în care relaţia Atractivitate – Atragere – Acostare – Activitate va fi inteligent soluţionată.

Andreea MOVILĂ, studentă la Facultatea de Arhitectură ”G.M. Cantacuzino” Iaşi