Când din cultură rămâne doar ură

Un călugăr retras într-o chilie izolată, care nu intră în contact decât rareori cu vreo altă fiinţă umană, care şi-a impus un stil de viaţă din care să lipsească orice tentaţie, orice poftă a trupului, satisfăcându-şi exclusiv nevoile fizice primare care înseamnă hrană şi adăpost, şi acestea în varianta lor minimală, este ceea ce se poate numi un "deprivat senzorial". Cum ne sugerează şi logica, deprivarea senzorială produce un dezechilibru între corp şi minte. Lipsită mult timp de imput senzorial, de contactul direct sau indirect cu lumea senzaţiilor şi, implicit, de dialogul cu propriile simţuri, mintea intră în criză. I se face un soi de foame şi pentru că, impus sau autoimpus, nu are hrană la îndemână începe să consume din ea însăşi, se autocanibalizează. În termeni mai tehnici, începe să fantazeze, să consume, deci să trăiescă, din plăsmuiri desprinse de orice realitate concretă, palpabilă şi verificabilă.

Cazul pustnicului e unul fericit, pentru că fantasma lui e asumată conştient. S-a retras din lumea senzorială tocmai pentru a permite minţii să ia contact cu cealaltă lume, a divinităţii, singura pe o consideră demnă de a fi luată în seamă. E un fel de fantasmă controlată, în care cu cât se adânceşte mai mult cu atât capătă mai multă siguranţă în adevărul ei şi devine, astfel, mai senin şi împăcat cu sine. În plus, fantasmele lui nu dăunează, teoretic, nimănui. Un pustnic adevărat nu-şi propovăduieşte plăsmuirile minţii, deşi nu le consideră astfel, ci adevăruri divine, nu încearcă să le vândă sau să le impună şi celorlalţi. Universul în care mintea i-a instalat fiinţa îşi este suficient lui însuşi. 

Dar cazul pustnicului are darul de a ne furniza un prototip din care putem înţelege cel mai bine ce ni se poate întâmpla nouă, celorlalţi, profanilor, când parcurgem o perioadă mai lungă de timp de deprivare senzorială. Sunt multe situaţii de acest gen care pot fi amintite şi luate în discuţie, dar eu mă voi opri asupra unuia singur, pentru că mi se pare în acest moment extrem de important. E vorba de intelectuali.

Intelectualul e un soi de pustnic al ideilor. Unul care-şi impune un soi de control al simţurilor, al lumii pur senzoriale pe care o consideră de rang inferior, pentru a se dedica celei superioare a ideilor. De fapt nu-şi refuză din principiu statutul de obiect sau subiect al propriilor simţuri, ci se străduie mai degrabă să le convertească în materie primă pentru lumea rarefiată a ideilor. În plus, spre deosebire de un pustnic veritabil, mintea intelectualului produce fantasme şi plăsmuiri pe care vrea să le vândă şi celorlalţi. Ele iau, în cazurile fericite, forma unor produse care ne pot bucura şi îmbogăţi spiritual pe toţi. Ne transmit, prin creaţiile lor, noi unghiuri din care putem privi lumea şi pe noi înşine, ne deschid mintea şi sufletul, ne fac mai disponibili şi mai toleranţi cu noutatea, întâmplarea sau necunoscutul. 

Prin această capacitate specială de a converti lumea simţurilor la cea a ideilor, intelectualul generic deţine o armă teribilă, iar binefacerile de care vorbeam mai sus reprezintă produsul întrebuinţării ei luminoase. Dar aceeaşi armă poate face şi ravagii, iar pericolul ne pândeşte pe toţi, pentru că dintre toate produsele întunecate ale minţii unui intelectual ura este cea mai puternică şi mai însemnată.

Mecanismul prin care mintea intelectualului deviază în ură e următorul. Lumile pe care mintea lui le construieşte în permanenţă sunt de fapt, cum sugeram mai sus, nişte instrumente extraordinare de cunoaştere şi de adaptare. Când acestea îşi epuizează rolul, când şi-au atins limitele, intelectualul intră în criză şi începe delirul. Plăsmuirile lui devin tot mai sărace în conţinut, fantasmele lui tot mai vulgare. Nu mai produce de fapt nimic, trăieşte din trăncăneală elevată, pierdut în irelevanţă. Din raiul lumilor pe care le crea cândva şi din care se alimentau şi ceilalţi, cade în iadul frustrărilor revanşarde. Ajunge să urască cu patos tot ce ţine de prezentul considerat mediocru care-i infirmă trecutul închipuit glorios. Un intelectual incapabil să mai plăsmuiască lumi noi va fi mereu tentat s-o privească pe cea reală ca pe o apocalipsă. Din toată cultura cu care cucerea cândva lumi închipuite, rămâne ura pentru singura lume pe care n-o poate controla şi care, mai rău, începe să-l infirme.