Oraşul respiraţiei

Un atribut bine găsit în strategia Iaşi, orizont 2020, este sintagma din titlul acestui articol. Ea este o realitate urbanistică. Se susţine pe deschiderile spre peisaj şi pe ponderea vizuală a verdelui. Ponderea nu este dată de mărimea şi diversitatea parcurilor publice, în acest domeniu suntem deficitari. Este dată de numeroasele case cu grădini. Modul tradiţional de ocupare al terenurilor sunt clădirile punctuale, aerisite, în nici un caz cele sub forma unor ziduri barieră masive care frâng imaginea oraşului, cum s-a procedat în partea a doua a guvernărilor comuniste. Pe structura de forţă a peisajului s-a dezvoltat oraşul istoric. Dacă facem un efort să reimaginăm acel oraş, o să observăm cât de bine erau aşezate obiectivele reprezentative în structura colinară a sitului. Palatul Culturii a devenit o clădire simbol nu datorită calităţii arhitecturii, cât mai ales datorită locului. Un loc care în configuraţia reliefului natural asigură o puternică, atractivă prezenţă în imaginea spaţiului public. Iar dacă apar critici, atunci când se construieşte în zona lui de influenţă e din cauza faptului că noile realizări îi diminuează respectiva prezenţă, respectiva dominare în imaginea urbană. E vorba de o dominare consacrată deja ca valoroasă şi ca atare nu ar trebui subminată în nici un fel. În spaţiul istoric, Palatul era majestuos, vizibil din majoritatea locurilor publice. Mai mult, el alcătuia un ansamblu uimitor împreună cu celelalte prezenţe: Mitropolia, Golia, Universitatea, Fundaţiile regale. Toate se aşezau într-o siluetă bine compusă pe planul lin al Copoului. Acestora se adăugau semnele graţioase ale bisericilor mai mici şi, desigur, minunatele perspective spre mânăstirile aşezate atât de elegant aş zice, pe colinele din jur.

Din nefericire pentru valoarea de oraş a Iaşilor, toată această structură organică, istorică, a fost, într-o măsură prea mare, negată de dezvoltările comuniste. Nici dezvoltările aşa zis capitaliste, sau democratice, sau actuale, n-au ieşit încă din acel negativism. Asta înseamnă că peisajul caracteristic Iaşilor este încet, încet sufocat, contrazis de modalităţile noi de ocupare ale terenului. Se întâmplă acum că obiecte construite importante, volume mari, sunt dispuse indiferent la principiile de compoziţie normale, tradiţionale. Apar clădiri înalte pe situri joase, clădiri masive spre perspectivele deosebite, suprapuneri între nou şi vechi întâmplătoare şi alte diverse forme de contrazicere. Cauza principală este structura proprietăţilor. Aici e una dintre problemele esenţiale ale oraşului. Aceasta este extrem de neregulată. Sunt toate mărimile de loturi, de la câţiva zeci de metri pătraţi, la hectare. Sunt toate formele geometrice şi organice posibile. Diversitatea de loturi ocupă la întâmplare părţi din suprafaţa oraşului. În această imposibilă ecuaţie se adaugă ca factor de neregularităţi, intenţiile proprietarilor. Ei vor, caută, să speculeze la maximum oportunităţile lotului din proprietate. Din contextul descris, izvorăsc o serie de conflicte greu negociabile: conflictul dintre tradiţie şi inovaţie, dintre istorie şi prezent, dintre peisajul natural şi cel urban, dintre structura ideală a oraşului şi cea rezultată din suma aspiraţiilor materiale ale proprietăţilor de terenuri, dintre interesul public şi cel privat, dintre proprietarii de terenuri … O asemenea impetuoasă desfăşurare de forţe războinice n-are cum să nu împiedice creşterea frumoasă a oraşului. Aici e cauza pentru care noul PUG a lăsat libertate maximă în utilizarea terenurilor din oraş, mai ales din centrul lui, în speranţa că acele conflicte vor fi mult reduse sau chiar vor dispare.

Un principiu trebuie însă cercetat cu responsabilitate. Observăm că majoritatea dezvoltărilor importante ţintesc centrul istoric şi proximităţile lui. Prin urmare Iaşul se dezvoltă în continuare mononucleic. Altfel spus avem un singur centru reprezentativ, cosmopolit, supraîncărcat, supraaglomerat. Vechiul PUG a propus un program oarecum utopic, de realizare a unor noi centre multifuncţionale pe platourile din jurul centrului istoric. Pe lângă o viaţă comunitară completă a zonelor în cauză, existenţa lor ar fi degrevat în bună măsură buricul târgului. Dar, ca acea strategie să fi avut succes era nevoie de o eficientă politică funciară însoţită de necesarele operaţiuni urbane complexe. Acea viziune, numită de mine oarecum utopică, întrucât în cei cincisprezece ani trecuţi nu s-a înfiripat nimic din dânsa, presupunea un centru istoric rămas la densitatea de atunci, şi o salbă de noi centre contemporane.

Am făcut acest remember întrucât, în noul PUG, s-a renunţat aproape de tot la idee. Într-o oarecare măsură este corect. În fapt, în momentul de faţă, nu mai putem vorbi de cine ştie de optimism în dezvoltarea economică a oraşului nostru. Situaţie ce nu mai justifică noi poli urbani. Totuşi o şansă de evoluţie urbană ar trebui justificată altfel. Pentru ea am făcut acest demers. E vorba de platoul Şorogarilor. Sunt acolo mai multe zeci de hectare de teren public şi proprietăţi destul de mari. Ştim cu toţii că axa urban specifică Iaşilor, o esenţă de Iaşi, unica de mare valoare, este aceea cuprinsă între Rondul Agronomiei şi Palatul Culturii. Ea etalează, într-o formă monumentală, toată istoria locului. Cine s-a plimbat, sau se va plimba pe dealul Şorogari, în afara unor începuturi timide de dezvoltare haotică, va observa două lucruri esenţiale. Primul, de acolo se deschid perspective fabuloase spre Iaşul frumos încadrat în peisaj. Al doilea, platoul Şorogari, situat la o cotă mai înaltă, are caracteristici spaţiale similare cu ale Copoului. Concluzia este directă: urbanistic vorbind, Şorogariul ar putea fi al doilea Copou. Cele două axe majore, profitând de generozitatea spaţiului natural, legate între ele prin peisaje supraterane, ar duce Iaşul într-o neîndoielnică zonă a spectacolului urbanistic. Evident, noul centru, noua axă compoziţională, ar deschide calea unor investiţii necesare azi, mâine şi oricând oraşului nostru.

În concluzie, oraşul respiraţiei, definit aşa chiar de strategia lui de dezvoltare, trebuie transformat în principiu de compunere urbanistică. În nelimitările lui istoria, prezentul şi viitorul se pot regăsi într-o viziune identitară cu un puternic suflu cultural. Din fericire în urbanism, ca în orice alt domeniu, niciodată nu este prea târziu !