Profesorul meu de literatură

De Bogdan CREȚU

marți, 09 aprilie 2013, 01:50

1 MIN

Copiii văd lumea în modul lor specific, fără să ţină cont de norme, prejudecăţi, fără să o considere gata constituită. Cred cu tărie că ei o văd, de fapt, aşa cum este ea şi că noi, oamenii mari (vorba Micului Prinţ), după ce ne-am tocit simţurile, ne-am pierdut răbdarea şi, mai ales, după ce ne-am mutilat sufletele vindecându-ne, ca de o boală ruşinoasă, de candoare, avem pretenţia ca lumea să arate şi să funcţioneze conform aşteptărilor noastre rigide.

Faptele arată cam aşa: un puştiulică de trei ani şi opt luni împinge, pe stradă, un camion tricolor, mai mare decât el şi strigă din rărunchi: „Daţi-vă la o parte, soseşte expresul!” Sunt în temă, recunosc replica, e dintr-un serial de desene animate, Thomas and his friends. Peste numai câteva clipe, micul băieţel care se crede tren descoperă, în apropiere, o baltă lungă, adâncă şi lată, adunată, la marginea drumului, în urma ploilor. Deodată se repede drept în mijlocul ei (noroc că e echipat corespunzător, cu cizme de cauciuc) şi decretează peltic „Sunt un monstu main! Sunt un cocodil! Sunt o balenă!” şi trebuie crezut pe cuvânt, pentru că se comportă ca atare. Uneori se repede la nişte câini, pe care îi socoteşte prietenii săi şi îi apostrofează: „Degeaba faceţi gălăgie! Apa apalţine olaşului!” Erudiţia mea în materie îmi sare prompt în ajutor şi de astă dată: e o replică dintr-un film de animaţie cu o maşină de poliţie (Plody), care salvează un frumos orăşel nordic de nişte parveniţi care vor să le fure apa din lacul de acumulare şi să o vândă îmbuteliată. După ce lămureşte patrupedele, se repede pe câmp, cărând o roabă în miniatură după el şi îşi îndeamnă şi tatăl răbdător: „Meldzem la caliela de piatlă”. Sigur, nu e nici o carieră de piatră pe o rază de mulţi kilometri, dar asta nu îi împiedică pe cei doi să pornească, cu pas hotărât, către destinaţia cu pricina. Ba chiar o şi găsesc, la un moment dat, când aşa stabileşte micul explorator.

Cu vreo două săptămâni înainte, piciul despre care vă povestesc a dat dovadă de un curaj după care mulţi bărbaţi în toată firea abia de îndrăznesc să suspine neputincioşi. Stătea pe scăunelul din spate al maşinii şi comenta, ca de obicei, tot ce vedea prin geam. Lumea e un spectacol, e stabilit, dar unul interactiv. Putem participa la el pentru că, de fapt, noi l-am regizat. Asta e teoria băieţelului de trei ani şi opt luni şi, culmea, exact asta este şi teoria tatălui său, dus şi el, adesea, cu mintea către alte orizonturi, mai blânde. Ce se întâmplă când doi zănateci precum ei au de a face cu spirite mult prea practice, prea legate de concret? Se iscă mici conflicte. De pildă, un taximetrist care le taie brusc faţa şi pe care îl deranjează claxonul reflex al tatălui. La semafor, tot taximetristul coboară geamul maşinii, pentru a cere socoteală: De ce m-ai claxonat? Ca să te fac atent, pentru că ai intrat fără să te asiguri pe ditamai bulevardul. Etc. etc. Controversa se poartă însă în tonalităţi normale, nimeni nu ţipă, nimeni nu înjură, cei doi oameni au o explicaţie calmă, bărbătească. Moment în care micuţul din spate intervine decis, convins că acum e momentul lui: „Esti un măgal, un măgal. Ţe clezi tu, nu ne e flică de voi, nu ne e flică de voi!” După care, liniştit, de parcă s-a eliberat de o povară, către tatăl său, rămas bouche bée, jenat şi totodată amuzat de situaţie: „Gata, tati, i-am zis eu lui. E un măgal!” Sigur, astfel de exemple există cu sutele. Copiii văd lumea în modul lor specific, fără să ţină cont de norme, prejudecăţi, fără să o considere gata constituită. Cred cu tărie că ei o văd, de fapt, aşa cum este ea şi că noi, oamenii mari (vorba Micului Prinţ), după ce ne-am tocit simţurile, ne-am pierdut răbdarea şi, mai ales, după ce ne-am mutilat sufletele vindecându-ne, ca de o boală ruşinoasă, de candoare, avem pretenţia ca lumea să arate şi să funcţioneze conform aşteptărilor noastre rigide.

Într-o foarte frumoasă carte, extraordinarul scriitor care este Bogdan Popescu demonstrează cu subtilitate că Ştefan Bănulescu nu scria literatură fantastică, ci doar resuscita perspectiva pe care o avea, copil fiind, asupra câmpiei. Aflat în faţa plutonului de execuţie, Aureliano Buendía, colonelul din Un veac de singurătate,are, deloc întâmplător, revelaţia unui moment care până atunci nu i se păruse prin nimic extraordinar: cel în care, copil fiind, tatăl său „îl dusese să facă cunoştinţă cu gheaţa”. Pentru un copil, acest prim contact cu gheaţa e un miracol, poate printre primele. Îmi amintesc foarte bine cum am încercat să îi explic fiului meu, pe când avea doi ani şi ceva, că gheaţa e, de fapt, apa, într-o stare solidă. Nu prea îi venea să creadă. Realitatea i se arăta, dintr-o dată, cristalizată într-o formă pe care mica lui enciclopedie mentală nu o cunoştea. În imaginarul lui, plin de monştri marini, trenuri care vorbesc, cariere de piatră iluzorii, fapte de eroism senin, gheaţa părea o ciudăţenie. Şi aşa şi este, dacă ne gândim bine. Doar că noi aveam mintea atât de anchilozată, încât nu mai cutezăm să ne mirăm de miracolele care se petrec sub ochii noştri. Ca-n poezia lui Brumaru, aparent o consemnare a banalităţii, dar, în fond, atât de erotică: „Timpul ceasurile-şi plimbă,/ Îmbrăcate în civil./ Dintr-un câine curge-o limbă.// Apoi trece-o săptămână,/ Cuiul intră în perete/ Şi găleata în fântână”. (Sper că am reprodus-o corect…)

Ce vreau să spun? Toţi marii scriitori, poeţii mai ales, lucrează cu ei înşişi şi redevin copii. Altfel nu se poate, altfel totul e prozaic. Literatura este singura în măsură să reinstaureze în noi perspectiva fragedă, neîncercănată, care colorează lumea copiilor. E o ideea patetică, nici măcar inedită, dar în care se întâmplă să cred mai mult decât în adevărurile riguros demonstrabile. Şi la care, ca urmare a unui pact de o frumuseţe doar a lui, s-a întâmplat să mă gândesc insistent în ultima vreme.

Ei bine, puştiul fără stare despre care v-am povestit este, de aproape patru ani, profesorul meu de literatură. Am învăţat de la el mai multe lucruri legate de meseria mea decât am învăţat, în atâţia ani, din sute şi sute de tratate, de cărţi celebre.

Bogdan Creţu este conferenţiar universitar doctor la Catedra de Literatura română din cadrul Facultăţii de Litere, Universitatea „Al.I. Cuza” Iaşi