Război şi propagandă în Gaza (I)

Când Barack Obama a anunţat că Statele Unite sunt gata să ia măsuri punitive împotriva regimului Assad după un atac chimic care a omorât şi mutilat între altele zeci de copii au fost imediat organizate demonstraţii de protest împotriva "imperialiştilor americani". Până la urmă America nu a mai atacat, chestiune care a stârnit destule controverse considerându-se că în acest fel a fost subminată grav credibilitatea Washingtonului pe plan internaţional. În schimb măcelul din Siria a continuat neabătut. Numărul celor ucişi a depăşit demult cifra de 200 de mii. Numărul celor mutilaţi nu-l ştie nimeni exact, iar peste un milion de refugiaţi, între care o mulţime de copii rămaşi orfani, trăiesc în condiţii improprii în tabere din Iordania şi Liban.

Dacă vă aşteptaţi să vedeţi ample demonstraţii care să atragă atenţia asupra acestui enorm dezastru umanitar sau asupra altora precum cel din Sudan, ei bine, vă înşelaţi. În schimb vedeţi un flux mediatic neîntrerupt şi o mulţime de proteste, inclusiv în faţa Casei Albe, care denunţă "crimele Israelului" în Fâşia Gaza. Mânia, indignarea, oprobiul cu ţintă Isaraelul, adesea cu trimitere obligatorie şi la Statele Unite pentru sprijinul acordat statului evreu, sunt generalizate. La nivel emoţional e greu să nu fii impresionat văzând case bombardate, civili ucişi, spitalele supraaglomerate cu răniţi. Iar jurnaliştii prezenţi la faţa locului, inclusiv mulţi dintre cei occidentali, nu fac economie de epitete atunci când descriu suferinţa prin care trec locuitorii din Gaza. Iar de cele mai multe ori relatările acestora sunt preponderent critice faţă de Israel şi foarte puţin incriminatorii la adresa Hamas, o grupare teroristă în toată regula.

În acest fel motivele, contextul intervenţiei militare israeliene în Gaza, trec repede în plan secund. Sigur, victimele civile din Israel sunt puţine, dar asta nu pentru că Hamas nu ar dori să omoare cât mai mulţi evrei, ci pentru că sistemul de interceptare a rachetelor trase de Hamas (peste 2500 în ultimele săptămâni!) denumit "Iron Dome" le-a blocat pe cele mai multe dintre ele. Iar zecile de tuneluri, unele lungi de câţiva kilometri, săpate de Hamas pentru a putea răpi civili israelieni sau pentru a întreprinde atacuri teroriste nu pot fi nici într-un caz considerate "instrumente ale păcii". Chiar faptul că până în prezent au fost ucişi peste 60 de soldaţi israelieni e un indiciu al forţei grupărilor armate cu care aceştia se confruntă în Gaza. Se vorbeşte enorm despre bombardarea şcolilor sau altor obiective civile şi mult mai puţin despre maniera incalificabilă în care Hamas îşi plasează armamentul exact în acest gen de locaţii. Doar în ultimele două săptămâni oficiali ai programului ONU au descoperit arsenale de armament plasate în 3 dintre şcolile pe care le operează în Gaza. O confirmare a celor spuse recent de premierul Netanyahu într-un interviu acordat CNN: "În timp ce noi utilizăm rachete (sistemul Iron Dome) pentru a ne apăra civilii ei utilizează civilii pentru a-şi proteja rachetele".

În ciuda acestor evidenţe este însă limpede că Israelul pierde războiul la nivelul percepţiei opiniei publice internaţionale (în Israel cota de sprijin popular faţă de acţiunile din Gaza este la un nivel fără precedent, în jur de 90 de procente). Inclusiv la Washington şi în principalele capitale europene auzi declaraţii de genul: înţelegem motivaţiile din spatele intervenţiei militare israeliene în Gaza, dar maniera în care utilizează forţa armată ni se pare disproporţionată. Sigur, e greu de spus, ce ar face oficialii în cauză dacă peste 70 de procente din teritoriul ţării lor ar fi expus zilnic tirului a unor zeci de rachete. De exemplu, ce am zice şi ce am face şi noi în România dacă în majoritatea oraşelor noastre, în Iaşi, Bucureşti, Cluj, Braşov, Bacău sau Craiova am fi nevoiţi să ne adăpostim de câteva ori pe zi în adăposturi pentru a ne proteja în faţa tirului de rachete trase de un adversar, ca Hamas, în a cărui cartă fundamentală se spune explicit: "Profetul (Mahomed) statuează că este de datoria fiecărui musulman să ucidă orice evreu oriunde în lume"?

Sigur, dramele omeneşti din Gaza sunt tulburătoare. Ele rămân reale, impresinante, dincolo de bătălia argumentelor. Dar, de ce totuşi e indignarea planetară atât de selectivă? Despre sutele de mii de copii din Siria ucisi, schilodiţi, obligaţi să trăiască în refugiu în mizerie abia dacă se mai pomeneşte din când în când! Astăzi se discută la ONU despre crimele împotriva umanităţii de care s-ar face vinovat Israelul, dar când în urmă cu câteva luni s-a făcut o propunere în Consiliul de Securitate ca toate părţile implicate în conflictul din Siria (toate părţile, nu doar regimul Assad!) să fie investigate pentru acelaşi lucru Rusia şi China au opus dreptul lor de veto.

Două sunt motivele care stau în spatele acestui tip de asimetrie. Primul, e o chestiune factuală. Indignarea, exprimată prin manifestaţii de protest, articole incriminatorii, postări pe bloguri, liste de discuţii sau pe reţele sociale, este maximă atunci când pot fi incriminate Statele Unite, Israelul, Occidentul în general. Atunci când musulmanii omoară musulmani, ca în Siria, în Afganistan sau în Irak (unde ISIS a postat pe Internat imagini şi clipuri cu execuţii a peste o mie de militari shiiţi pe care i-a capturat) indignarea scade asimptotic spre zero. Că nu o fac musulmanii radicali extrem de activi în cealaltă ipostază e explicabil, chiar dacă e greu de justificat în plan moral, dar de ce amuţesc brusc şi vocile "ocidentale" vehement anti-americane şi anti-Israel? Sigur că fiecare viaţă curmată în Gaza e o tragedie în sine, dincolo de statistici şi argumente pragmatice, dar ipocrizia asta planetară e dezgustatoare. Şi are şi o mulţime de exponenţi în Occident din categoria celor încadraţi de Lenin la "idioţi utili".

Există însă şi un al doilea motiv pentru care expunerea mediatică a dramelor umane din Gaza e masiv disproporţionată dacă o comparăm cu aceea din alte teatre de conflict în ciuda faptului că numărul victimelor este la scară de sute de ori mai mare în cazul acestora din urmă. În Gaza, ziariştii sunt acceptaţi în teatrul de operaţii şi protejaţi de armata israeliană. Iar pentru teroriştii Hamas ei sunt o adevărată binecuvântare propagandistică. În schimb în Siria sau în Irak pot fi oricând răpiţi, torturaţi sau chiar ucişi. Chiar aproape de noi, în estul Ucrainei, peste 30 de jurnalişti au fost sechestraţi, unii au fost bătuţi sau chiar ucişi, de "rebelii" separatişti. Cu alte cuvinte, în timp ce există toate condiţiile pentru relatări extinse ale mass media din Gaza prin alte părţi mediul extrem de ostil le face aproape imposibile. Puteţi fi siguri că dacă am fi în situaţia opusă în care aceste relatări ar fi în dezavantajul Hamas lucrurile s-ar schimba în chip radical şi în Gaza.