Reflexele unui crez

Serpentine, dealuri, văi, case molcomite lângă pământ – toate îţi provoacă o ipotetică fibră de prozator. Te mănâncă – vorba ceea! – să spui ce ai văzut, te ia cu o intempestivă febră narativă. Eu am avut această senzaţie, în cele două ore şi mai bine de călătorie, şi m-am întrebat, cu o timidă gură de teoretician, cum te grevează împrejurările, cum devine cu rolul peisajului, al geologiei, în definitiv, în viaţa unuia care îşi câştigă tainul, scriind cuvinte? Cât din curbura dealurilor, din linia vibratilă a drumurilor, din umbra pomilor pătrunde într-o structură şi se reflectă de aici în scris? E o întrebare pe cât de inutilă, pe atât de incitantă: te obligă la un examen de probabilităţi, în speranţa că dai cumva de piatra filozofală a stilului. Mie mi s-a părut totuşi că o întrezăresc în obstinaţia cu care reuşeşti să faci într-un oraş ca Soroca – adevărată carceră atemporală, unde pătrunzi, ca printr-un trucaj cinematografic, direct în lumile revolute – ceea ce se cheamă act cultural. Să-l faci în dricul dezabuzării generale, în răspărul plictisului ridat cine ştie de câte ironii, cu – nu râde, citeşte-nainte! – o veritabilă tenacitate de vizionar.

Vorbesc de Petre Popa, directorul Teatrului „Veniamin Apostol” din localitate, poet, gazetar, regizor, autor dramatic, scriitor la cele trei foi (trei, da) care apar acolo şi unde îngrijeşte sporadic rubrici de cultură. I-am prezentat acum câteva luni, aici, o carte, revin prin forţa lucrurilor, Petre ţinând morţiş să ne vadă, câţiva prieteni universitari, la lansarea unei cărţi. Fiindcă – am omis să vă spun – e şi directorul unei mici edituri, Uniprint, unde apar, numai el şi cel de sus ştiu cum, când şi când câte un volum. Cărţulia pentru care am bătut drumul se vrea un almanah literar şi adună fragmente de proză, versuri, mici crâmpeie memorialistice, semnate, între alţii, de Gheorghe Grigurcu, Ioan Holban, Arcadie Suceveanu, Vasile Romanciuc. Principiul, pe cât înţeleg, e tangenţa de orice fel, temporală, genealogică, strict circumstanţială etc., cu aşezarea. Dacă apari, om de cultură, scriitor, gazetar mai în relief, prin oraşul de pe malul Nistrului, Petre te trece mintenaş în catastif, ca pe o întâmplare de preţ. Almanahul – care e la doua sau a treia ediţie, nu-mi dau seama tocmai bine – urcă din această ingenuă şi dezarmantă convingere că poate sări peste timp, undeva într-o posteritate prezumat curioasă de ceea ce s-a putut întâmpla prin părţile locului în anul de graţie X.

Grigurcu, revenit anul trecut la baştină după – de groază! – 70 de ani, e într-adevăr un eveniment inestimabil. Televiziunile ar fi trebuit să dea buzna acolo cu toate spoturile din dotare. Din câte ştiu, nu s-au prea ostenit, deşi materia era numai bună de un documentar. Nici dintre publicişti nu s-au repezit să-l însoţească pe critic, să-l urmărească pas cu pas, să-i noteze reacţiile, vorbele, remarcile. Petre îl prinde, după puteri, în câteva imagini evanescente, acoperite de o ceaţă fecundă, ce ne îngăduie să fantazăm. Iată-l pe marele critic ieşind „cu paşi mărunţi şi iuţi” din hotel şi îndreptându-se spre Nistru. Un semn dinspre atât de recognoscibila sa austeritate: „răspunsurile veneau de la suprafaţă, scurte, seci, iar ochii alergau pe străzile laterale în căutarea a ceva scump şi drag”. Apoi revenirea în tăcere spre restaurantul „Soroca”, surpat în amărăciune: „să ajungi în locul atât de mult râvnit şi să nu găseşti casa, iar strada, copacii să nu te recunoască”…

Almanahul ar fi bun măcar pentru interviul luat criticului la ceasul acela de mare emoţie pentru el. Şapte decenii sunt un termen, imens la scară umană, iar marele cititor de poezie – un spirit mult prea complex pentru a nu-i inventaria, cu toată acribia, cuvintele şi gestica. Criticul e uimitor, cum să spun?, prin precizia vagului evocator, chiar şi într-o replică aruncată cumva în treacăt, sub presiunea interogaţiei. E spontaneitatea de mare premeditare: „Am rămas prin urmare cu o imagine doar lăuntrică a unui oraş paradiziac”. Se referă la faptul că n-a putut recunoaşte mai nimic, „cu excepţia falnicei cetăţi de pe malul Nistrului şi a clădirii liceului de odinioară, «Domniţa Rucsandra», în care a învăţat mama mea”: ideologiile schimbă peisajul, nu numai oamenii.

Dar şi peisajul nu se lasă mai prejos: grandoarea lui severă străbate în răspunsurile criticului, ferme şi de o elegantă discreţie. Îndemnul către soroceni de a rămâne „oameni de caracter” e, fără îndoială, şi reflexul unui crez (confirmat, de altfel, de întreaga operă a criticului). 

Ghenadie Nicu este corespondentul "Ziarului de Iaşi” în Republica Moldova