România, China, Rusia şi Occidentul

Cât de liniştiţi ar trebui să fim dacă decizii majore de politică externă şi de securitate naţională ar depinde exclusiv de oameni ca Victor Ponta sau Liviu Dragnea.

Într-un moment în care relaţiile Occidentului cu Rusia au atins un nivel de tensiune fără precedent de la încheierea războiului rece, liderul chinez Xi Jinping face un turneu triumfal în Europa. După „summitul nuclear” de la Haga Xi, însoţit de o impresionantă delegaţie de afaceri formată din 200 de membri, a fost primit cu mare pompă la Paris şi Berlin, iar începând de astăzi el se află la Bruxelles pentru prima întâlnire la vârf cu liderii Uniunii Europene. În ansamblu ţările din UE sunt, cu schimburi totale de peste $550 miliarde, primul partener comercial al Beijing-ului. Iar din această sumă impresionantă aproape o treime trebuie trecută în dreptul Germaniei, ceea ce scoate în evidenţă relevanţa majoră a întâlnirii germano – chineze de la Berlin. Cu toate acestea, analiştii economici relevă că în mod surprinzător mediile de afaceri germane ar prefera mai degrabă o reorientare graduală către alte pieţe, către Africa de exemplu, decât o extindere în continuare pe relaţia cu China.

Probabil că e vorba de un efect colateral al crizei din Ucraina. Corporaţiile, oamenii de afaceri din Germania au realizat cu acest prilej riscurile unei dependenţe excesive în relaţiile comerciale cu ţări precum Rusia şi China, care se definesc mai mult sau mai puţin explicit drept adversari geopolitici ai Vestului. În cazul unor conflicte, comerţul, economia în general, este sever afectat. În plus China a demonstrat în repetate rânduri că nu ezită să reacţioneze dur în plan comercial atunci când consideră că interesele sale, politice sau economice, sunt afectate. În urma primirilor oficiale oferite în trecut lui Dalai Lama la Londra şi Paris, Beijingul a trecut imediat la sancţiuni comerciale punitive. Sau, atunci când în mod justificat Comisia Europeană a reclamat politicile de dumping utilizate de chinezi pentru a intra pe piaţa europeană cu celule solare, China a contra-atacat aplicând tarife vamale exorbitante vinurilor importate din UE, dispută rezolvată abia cu câteva zile înainte de debutul vizitei lui Xi Jinping pe vechiul continent.

Şi China, şi Rusia sunt puteri cu ambiţii şi agende globale, care cultivă o retorică internă naţionalistă şi nutresc resentimente majore faţă de lumea occidentală. E adevărat, Moscova se exprimă mai zgomotos şi, iată, deschis agresiv, în timp ce Beijingul e mai reţinut din acest punct de vedere. De altfel, China a decis să se abţină, nu să se opună rezoluţiei de condamnare a agresiunii ruseşti din Crimeea introduse de puterile occidentale în Consiliul de Securitate. Pe de o parte pentru că Beijingul este de regulă reticent atunci când e vorba de încălcări ale suveranităţii naţionale, indiferent de motive, iar pe de altă parte pentru că nu a dorit să afecteze în vreun fel turneul european al preşedintelui Xi. Însă, vom vedea probabil că apropiata vizită din mai a lui Vladimir Putin în China va consolida parteneriatul strategic dintre cele două parţi, un parteneriat construit pe un solid fundament anti-occidental. Să nu uităm că doar cu mai puţin de 6 luni în urmă, în timpul crizei bugetului de la Washington, Beijingul făcea un apel public la o lume „de-americanizată„. În plus, deşi chinezilor (care deţin 9 procente din terenul agricol al Ucrainei!) nu le sunt evident indiferente evoluţiile de la Kiev, faptul că Statele Unite se reconcentrează pe Europa lăsând pe moment în plan secund aşa numitul Pivot către Asia, care devenise prioritatea strategică a Washingtonului, nu poate decât să-i bucure.

În aceste condiţii este de înţeles de ce în viziunea lui Ian Bremmer, fondatorul Eurasia Group, un expert în analiza riscurilor de securitate, China reprezintă o ameninţare mai serioasă pentru Statele Unite, pentru Occident în general, decât Rusia şi încă într-o măsură semnificativă. Unul dintre motive îl reprezintă rata de creştere dramatică a bugetului militar al Chinei, ceea ce creează îngrijorări majore pentru aliaţii americani din regiune, Japonia, Coreea de Sud şi Filipine, dar şi pentru Malaezia, Vietnam sau India. După cum remarcă Bremmer, în timp ce „Rusia este o putere militară construită pe o bază economică şi industrială în declin, afectată de grave probleme demografice, forţa militară în creştere a Chinei se fundamentează pe o economie în expansiune rapidă„.

Poate că nu ne-am reîntors încă în întregime la logica războiului rece, dar e limpede că, în noul context internaţional, relaţiile transnaţionale devine mai complicate, separaţia dintre chestiunile politice şi de securitate şi spaţiul comercial este tot mai greu de păstrat. Un ziar rusesc de afaceri, Vedemosti, dezvăluia că, în preziua anunţării primelor sancţiuni iniţiate de UE la adresa Moscovei, Gazprom încerca să orchestreze un front de opoziţie cât mai extins oferind unora dintre cele 28 de state membre discount-uri la preţul gazelor naturale. Facebook şi YouTube sunt interzise în China, iar multe dintre marilor companii americane din zona IT/Internet se lovesc de restricţii şi interdicţii pentru a favoriza deschis replici chinezeşti la acestea lansate ulterior (Twitter este un exemplu în acest sens). În timp ce de partea cealaltă autorităţile din Statele Unite au blocat achiziţii ale unor companii americane de către chinezi considerând că astfel era ameninţată securitatea naţională.

Or, dacă asta se întâmpla şi până acum e de aşteptat ca, în noul climat internaţional mult mai tensionat, sensibilităţile să crească semnificativ, iar semnalele pe care le transmite o ţară sau alta să fie mult mai atent analizate. Din acest punct de vedere comportamentul la vârf al guvernului de la Bucureşti, cu excepţia preşedintelui Băsescu, a ridicat cu siguranţă destule semne de întrebare în exterior în ultimul timp. În astfel de momente se vede bine pe cine te poţi baza şi pe cine nu. Ce am avut până acum? Poziţii oficiale lemnoase şi edulcorate ale MAE referitoare la criza din Ucraina. Dacă le comparăm cu declaraţiile oficiale pe aceeaşi temă ale Poloniei, o ţară mult mai legată în plan comercial de Rusia, diferenţa este de la cer la pământ. O întâlnire discutabilă a lui Victor Ponta la Ruse cu omologii săi din două ţări din Balcani apropiate Moscovei (Serbia este chiar un adevărat cap de pod al Rusiei în regiune) finalizată cu un comunicat care nu făcea nici o referire la agresiunea rusească din Crimeea. Un prim ministru care flutură constant ideea unui parteneriat strategic cu China fără să ne spună foarte clar despre ce este vorba. Dacă asta înseamnă să implicăm o companie ca Huawei în proiecte strategice de infrastructură în domeniul comunicaţiilor (Washingtonul a blocat demersuri similare ale Huawei în Statele Unite din raţiuni de securitate) atunci avem o problemă. Asta nu înseamnă, pe de altă parte, că nu trebuie să încurajăm investiţiile chinezeşti în alte domenii. Ele sunt evident binevenite, marea problemă e mai degrabă dacă avem capacitatea să le punem în mişcare cu adevărat. Pentru că discuţii despre proiecte grandioase avem de mai multă vreme. Putem chiar să ne întrebăm dacă e o prioritate să investim în trenuri de viteză utilizând o tehnologie copiată de chinezi de la Siemens.

Problema e că liderii PSD, iritaţi fără îndoială de criticile severe venite în ultimii doi ani din Europa şi de la Washington referitoare la independenţa justiţiei şi alte derapaje legate de statul de drept, au văzut în dezvoltarea relaţiilor cu Beijingul şi Moscova nu doar dimensiunea comercială, ceea ce e absolut în regulă, ci ceva mai mult de atât. O formulă de a le „arăta pisica” occidentalilor. Avem şi alte opţiuni, cu alte cuvinte. Acest demers a fost probabil încurajat în culise de diferite cercuri influente, în parte provenite din fostul regim comunist, cu legături privilegiate în interiorul PSD, dar sunt la mijloc şi destule umori şi mult amatorism. Or, lucrurile acestea se văd în afara României. Articolul publicat de Victor Ponta în Wall Street Journal despre parteneriatul comercial trans-atlantic, la sugestia şi cu sprijinul consultanţilor electorali, nu are nici o relevanţă politică şi diplomatică în exterior, şi probabil nici măcar una semnificativă în ţară. Din acest punct de vedere problema e alta. E îngrijorătoare perspectiva ca un politician care s-a jucat o vreme de-a Che Guevara, evident imatur, mai preocupat de jocurile de imagine decât de substanţă, să ia decizii majore în materie de securitate naţională. Trăim vremuri agitate şi riscante. Iar dacă erorile de guvernare le mai poţi repara, cu lucrurile ce pot influenţa în chip major soarta României nu te poţi juca.