Siria: context şi consecinţe (II)

Dacă însă declaraţiile sunt uşor de făcut, mult mai greu e să le dublezi cu acţiuni concrete. Mai ales în contextul confuz şi delicat de pe teren. În principiu, un atac chimic reprezintă o violare a legislaţiei internaţionale dar când vine vorba de a o pune în aplicare jocurile politice prevalează aşa că şansele de a obţine o rezoluţie a Consiliului de Securitate sunt practic nule. Iar opinia publică occidentală pe cât e de indignată de acest gen de atrocităţi pe atât e de puţin dispusă să agreeze acţiuni militare punitive, mai ales după ce a asistat la evoluţiile din lumea arabă din ultimii doi ani. Sunt preferate apelurile de circumstanţă şi fără nici o valoare practică la o soluţie negociată. În plus, aşa după observa într-un comentariu recent George Friedman, fondatorul think tank-ului de analiză politică şi de securitate Stratfor, „tocmai cei care astăzi solicită vehement o intervenţie militară pentru a stopa masacrele vor fi primii care să condamne Statele Unite atunci când acest gen de acţiuni vor duce, inevitabil, la pierderi de vieţi omeneşti”. În ciuda acestui lucru, Washington-ul nu are cum să evite o intervenţie după ce Barack Obama a declarat public că un atac chimic este o „linie roşie” care nu poate rămâne fără un răspuns.

Problema e că americanii, care după votul negativ din Parlamentul britanic se pot baza în plan militar doar pe Franţa, se află într-o poziţie extrem de delicată. Atacurile militare vor trebui să fie suficient de solide pentru a provoca daune reale regimului dar fără a-l destabiliza complet şi fără a provoca, pe cât se poate, victime colaterale semnificative care să fie exploatate propagandistic nu doar de adversarii din regiune ci şi de pacifiştii de acasă.

Dar dincolo de analiza unui teatru de operaţii haotic, parte a unor complicate jocuri de putere cu repercusiuni regionale şi chiar globale, se pot desprinde câteva observaţii având ca punct de plecare nu doar criza din Siria ci şi ceea ce se întâmplă în Egipt, în Tunisia sau în Yemen. Primul este acela că mult dorita lume multipolară este instabilă, imprevizibilă şi potenţial tot mai periculoasă. După cum puncta sociologul Manuel Castells la începutul anilor ’90, lumea s-a globalizat dar nu avem şi instituţii globale eficiente capabile să asigure, de exemplu, securitatea şi ordinea la nivel internaţional, aşa cum o fac diferite instituţii ale statelor la nivel naţional. Acest rol este jucat, neoficial, de Statele Unite care însă sunt permanent acuzate că se comportă ca un „jandarm mondial”. Dar există o alternativă ? Ne putem imagina un stat fără organe de ordine în care securitatea indivizilor, a proprietăţilor lor ca şi a celor publice să se bazeze exclusiv pe buna credinţă a cetăţenilor ? Dacă facem trimitere la ONU sau la Consiliul de Securitate ajungem imediat în impas. După cum se vede foarte clar, capacitatea de a lua decizii majore este practic paralizată de interesele politice contradictorii ale principalilor actuali. Ruşii, de exemplu, vor bloca orice acţiune punitivă împotriva regimului de la Damasc indiferent de argumente.

O a doua observaţie. S-a spus în repetate rânduri că problema palestiniană este principalul motiv pentru care există instabilitate în Orientul Apropiat. Evoluţiile dramatice şi extrem de periculoase din Egipt sau din Siria, care nu au nicio legătură cu problema în cauză, infirmă acest lucru. Din contra, statele arabe se dovedesc extrem de divizate atunci când se poziţionează privitor la aceste conflicte. În ultimii doi-trei ani, au răbufnit o mulţime de tensiuni de natură etnică sau religioasă aparent insolubile. Toată regiunea pare în prezent un imens butoi cu pulbere agitat de evoluţiile haotice provocate de Primăvara Arabă, de ambiţiile regionale ale Iranului şi Turciei şi de multitudinea de grupări islamice teroriste extrem de active în mai ales în Yemen sau Somalia.

În fine, o a treia observaţie, e aceea că dacă e adevărat că intervenţiile militare, soluţiile de forţă, nu pot oferi decât răspunsuri parţiale la multitudinea de conflicte din regiune fără o capacitate reală de disuasiune, fără "hard power", singure vorbele, declaraţiile, gesturile de bune intenţii şi, până la urmă, chiar legislaţia internaţională nu au nici o valoare în lumea reală în ciuda retoricii dominante cultivată cercurile politice şi intelectuale de stânga.