Agonia serviciilor publice

O suita de comentarii, pe jumatate indignate, pe jumatate amuzate, a provocat, in toate canalele media, declaratia unui sef de la salubrizare din Constanta, potrivit caruia turistii romani sint cel putin lipsiti de educatie. Omul facea probabil o constatare de bun simt. Mai cu seama in vacanta romanii au obiceiul de a crede ca sint exonerati de orice datorie privind regulile de comportament in spatiul public.
Dar termenii in care a fost facuta aceasta declaratie sint in mod evident inacceptabili. Mai intii, pentru ca este vorba un responsabil al unui serviciu public, a carui atributie de serviciu este de a intretine curatenia in spatiile publice. Apoi, pentru ca apartine unui beneficiar al industriei turistice, ultimul care ar trebui sa se plinga de prezenta turistilor.
Mai putina indignare a trezit decizia administratiei cailor ferate de a desfiinta traficul de calatori pe linia Bucuresti-Oltenita. Aceasta masura extrema a fost justificata prin faptul ca traseul era complet ne-economic, intrucit onorabilii calatori nu-si achitau costul calatoriei. Cei in drept ne anunta ca vor urma masuri similare, in toata tara. Aceasta strategie este fara precedent, la noi.
Este drept ca, in ultimii ani, caile ferate trec printr-o criza grava. Scaderea traficului ca urmare a reducerii activitatii industriale si a concurentei altor mijloace de transport, lipsa surselor pentru retehnologizare, managementul defectuos fac din acest tip de transport o activitate nerentabila si, daca n-ar fi subventiile masive de la stat, probabil ca intreaga activitate de transport de calatori din Romania ar trebui sistata. Aceasta criza a pus administratia cailor ferate in fata necesitatii de a-si restructura activitatea. Ceea ce presupune reducerea pierderilor. Orice mijloc utilizat in acest sens pare permis.
Transportul pe cale ferata este un serviciu la fel ca fiecare altul si el trebuie platit integral de beneficiar. Daca CFR-ul renunta la principiul rentabilitatii, atunci, cu tot sprijinul statului, nu exista nici o sansa ca acest serviciu sa cunoasca o imbunatatire. Problema este ca, in acelasi timp, caile ferate reprezinta un serviciu public, satisfac o necesitate sociala, lucru pentru care au ramas unul din putinele domenii inca subventionate de stat.
Intrucit se stie ca nici un traseu nu este cu adevarat rentabil, se poate oare imagina o situatie in care s-ar putea ajunge la incetarea completa a functionarii sale, asa cum ne poate sugera recenta masura a administratiei CFR? Evident, acest serviciu nu poate fi sistat pur si simplu. El trebuie sa ramina mereu in stare de utilitate. Transportul pe calea ferata trebuie rentabilizat fara ca functionarea sa sa fie pusa un moment in discutie.
O problema identica a aparut atunci cind regiile de apa si canal au decis sistarea aprovizionarii cu apa pentru acele blocuri ai caror locatari nu si-au achitat nota de plata. Aparent, regia respectiva era in drept sa faca aceasta. Serviciul pe care aceasta il oferea nu era platit si se risca prabusirea gestiunii sale. S-a observat, insa, de la inceput, caracterul arbitrar al acestei masuri, ca si riscurile sale. Este o pedeapsa colectiva, care nu tine cont de faptul ca unii din cei vizati platesc in mod regulat. Apoi, este vorba de o masura coercitiva care vine in contradictie cu ideea de serviciu public.
Cum s-a vazut si in recentul scandal provocat de epidemia de meningita virala, acest serviciu depaseste in importanta oricare altul. El trebuie facut in orice conditii. O epidemie poate afecta nu numai pe cei care nu platesc. Pe de alta, sistarea apei pune in discutie functionarea sistemului urbanistic. Dar, cum poate fi satisfacut un serviciu public si asigura in acelasi timp rentabilitatea sistemului care-l asigura? In mod evident nu regiile sint de vina pentru ca unii cetateni nu-si achita nota de plata a consumului. Probabil ca trebuie gasite alte mijloace decit sistarea pur si simplu a acestui serviciu, fie de natura juridic, fie civica sau administrativa. Primariile ar trebui sa fie mai constiente de importanta acestui serviciu, in loc sa se lanseze in polemici agresive cu regiile de apa si canal.
In cele doua cazuri descrise mai sus, problemele sint oarecum similare. Raspunsurile sint si ele cvasi-identice. In general, este vorba de masuri de forta, uneori arbitrare, si cu consecinte sociale foarte grave, care pun in discutie statutul lor de serviciu public. Ele nu pot fi acceptate. Daca in ce priveste regiile de apa si canal, lucrurile sint extrem de complicate, in cazul CFR-ului desfiintarea unui traseu este o solutie care atesta o problema de management. Este de neimaginat ca n-ar exista masuri prin care calatorii unui tren sa poata fi obligati sa-si achite pretul biletelor de calatori.
Este evident ca ambele sisteme au nevoie de un management eficace, care sa-i faca pe cetateni sa aiba incredere in aceste firme. In acelasi timp, acest serviciu trebuie demonopolizat. Consumatorii nu au in acest moment un mijloc serios de control asupra pretului si rentabilitatii acestor regii. Ei vad ca salariatii acestor intreprinderi beneficiaza de salarii exorbitante, ca oricum ar plati judecata se face pausal etc. Concurenta ar putea fi si aici remediul cel mai bun. (Florea IONCIOAIA)