BNR a scapat leul din friu

In Occident, atunci cind urmeaza sa fie ales sau numit un nou guvernator al Bancii Centrale, acestuia i se calculeaza un soI de "coeficient personal de tendinta inflationista". Parametrul respectiv trebuie sa reiasa din cartile si articolele publicate, din declaratiile publice si din credinta "intima", de profesionist, ale candidatului. Acest numar – pentru ca pina la urma chiar de un numar este vorba – devine elementul de baza al unei formule care aproximeaza cit de credibila va fi politica anti-inflationista a bancii centrale condusa de respectivul. Secretul procedurii: cu cit credinta proaspatului guvernator intr-o anumita tinta este mai puternica, cu atit el este mai credibil atunci cind incearca sa atinga acea tinta, deci cu atit asteptarile populatiei ca tinta sa fie atinsa sint mai puternIce, si, prin fenomenul in baza caruia asteptarile de piata ale majoritatii subiectilor implicati tind sa se materializeze, tinta este intr-adevar atinsa. Daca persoanele si firmele sint convinse ca inflatia va avea o anumita valoare intr-o anumita perioada de timp, este foarte probabil ca ea sa aproximeze de fapt acea valoare. Daca, dimpotriva, operatorii si clientii de pe o piata valutara – conexa si chiar mai sensibila decit cea monetara – sint convinsi ca dolarul va fi, in Romania, la data de 18 martie 1999, 20.000 de lei bucata, si se panicheaza in incercarea de a se apara impotriva unui astfel de curs, de fapt il vor produce ei insisi, impotriva propriului interes individual. Pe pietele simbolice – monetara, valutara si de capital -, asteptarile indivizilor si institutiilor care le compun sint intr-o permanenta colaborare suspicioasa cu credibilitatea institutiilor de reglementare. Credibilitatea, odata construita, este remarcabil de rezistenta la coroziune. Pierderea insa inseamna eforturi extraordinare intru recuperare si costurile pentru o natie pot fi imense.
Pina in 1998, BNR reusise sa isi creeze, pe merit, o imagine de unica institutie a statului din plin dotata cu profesionisti, austera, serioasa, consecventa si chiar apolitica. In 1998 s-a remarcat chiar prin a se depasi pe ea insasi in atingerea tintelor de inflatie si depreciere monetara. Astfel incit, la inceputul lunii ianuarie, leii plecau la drum in numar de 10.591 la dolar si li se programa o inmultire cu doar 31-32% pentru o unitate a monedei americane in 1999. Inflatia ar fi trebuit sa urmeze devalorizarea cu o valoare de doar 25% pe an. Intr-adevar, conditiile economice cu care se plecase la drum in 1999 au fost si sint aproape extreme: o datorie externa de doua ori cit rezerva valutara, risc de tara ridicat, investitori pretentiosi proportional cu necazul in care ne aflam, s.a.m.d.p., facind dificila atingerea scopurilor BNR. Tocmai de aceea, insa, institutia pastorita de dl. Isarescu ar fi trebuit sa tina cu dintii de ele, pariul fiind de fapt ultima sansa a economiei romanesti de a sari in modernitate. Departe de acest tinut cu dintii sint rezultatele de pina acum: un curs al dolaruluI de 14.900 de lei pe 17 martie, corespunzind unei cresteri de 36,6%, deja cu 5% peste tinta anuala. Aceasta in timp ce dobinda cumulata pina la aceeasi data – indicator total controlat de BNR si care poate contracara devalorizarea, atit timp cit nu este prea tirziu pentru a fi luata in serios – a fost de doar 14,5%, in maximul ei. Si cel putin daca am fi avut de a face cu o evolutie lineara pe tot parcursul perioadei. Piata s-a apropiat insa tiptil si, stiindu-i initial de frica de tinta BNR, care nu a sesizat pericolul din timp si apoi cu un salt – un atac speculativ puternic zilele acestea – i-a darimat obIectivele, deschizind calea instabilitatii si a unor noi speculatii de anvergura.
Dincolo de caderea pe care am putea-o teoretic izola, BNR risca, zilele acestea, daca nu se redesteapta rapid, sa-si piarda, dupa modelul descris, prin ne-credibilitate, orice pirghie de actiune eficienta asupra realitatii.Solutia ar fi o iesire cu un pachet de masuri si – mai important decit ar parea la prima vedere – declaratii, care apoi sa fie urmate cu sfintenie, privind cursul si modalitatile de sustinere a sa. S-ar anunta, astfel, ca se va permite doar o anumita depreciere a leului pina la sfirsitul anului, impartita pe luni, saptamini si chiar zile; ca se vor lua atitia bani de la Banca Mondiala, atitia de la FMI si atitia din emisiuni de obligatiuni pe piete externe de capital, indiferent de dobinda; acesti bani vor fi de ajuns pentru a acoperi datoria externa si atitia vor mai ramine in rezerva pentru a sustine cursul si a acoperi atitea luni de exporturi. Premierul ar trebui apoi sa faca de la sine inteles ca toate masurile din economia reala pentru a realiza acordurile respective nu vor fi luate decit daca cineva va trece peste cadavrul domniei sale. Incepind de a doua zi, chiar cheltuind jumatate din rezerva, BNR ar sustine cursul leului, si dupa ce si-ar reinstaura suveranitatea asupra propriei curti, ar putea mari ratele dobinzii pentru a recupera parte din aceasta valuta. Monetizarea aurului, reesalonarea discreta a unor plati ar putea fi folosite ca masuri secundare de sprijin. Toate astea, pentru ca, spre deosebire de alte dati, aminarea nu mai inseamna doar intirzieri in implinirea unui destin economic mai cu ghinion, ci pentru ca o cadere inspre o bulgarizare fara alternativa politica pe care au avut-o vecinii nostri de la sud poate insemna de fapt consacrarea apartenentei noastre la o lume rasariteana a subdezvoltarii si arbitrariului de toate felurile pe care altfel, chipurile, o tot parasim de aproape un deceniu. (Sorin MOISA)
Santer s-a dus si nu-l plinge nimeni
La prima vedere, lucrurile par foarte simple. In urma unei anchete intreprinse de asa-numitul Comitet al Inteleptilor (format din experti independenti), Jacques Santer a fost obligat marti sa anunte demisia colectiva a Comisiei Europene, pe care o conduce de la inceputul anului 1995. Acuzatiile care au fost aduse institutiei cu sediul la Bruxelles se refera la o pierdere a controlului asupra activitatilor ce ar fi trebuit gestionate si la nepotismul care a caracterizat activitatea citorva comisari, rolul principal apartinind, de departe, fostului premier francez, Edith Cresson.
Situatia este insa ceva mai complicata, mai ales ca sint cazuri clare de comisari europeni a caror activitate a fost ireprosabila. Nu i se poate reprosa nimic lui Yves Thibault de Silguy, de pilda, cel care a fost principalul artizan al monedei unice euro. Nici britanicii Sir Leon Brittan sau Neil Kinnock n-au calcat in vreo strachina. De fapt, daca ne uitam mai bine, doar Edith Cresson si, intr-o mai mica masura, spaniolul Manuel Marin (cu precizarea ca el "nu a lezat interesele comunitare") au iesit patati in urma raportului expertilor. Si atunci, de ce sa demisioneze toata lumea?
Dintr-un motiv foarte simplu: actuala Comisie, cu invechitul ei mod de organizare, nu mai avea ce sa caute intr-o Europa transformata substantial. Mai ales ca presedintele ei, fostul premier luxemburghez Jacques Santer, a dat cam tot timpul impresia ca, la cit de limitat este, nici macar nu stie pe ce lume se afla. Cel putin in cazul scandalului "vacii nebune", incompetenta lui si a Comisiei a sarit tuturor in ochi. Pe de alta parte, Parlamentul de la Strasbourg a incercat neincetat in ultimii ani sa-si asigure o pozitie predominanta, in dauna organizatiei de la Bruxelles, iar comisarii s-au dovedit incapabili sa reziste si sa se adapteze unei situatii care nu mai seamana nici pe departe cu cea din anii ’60-’70. Atacat din toate partile, incapabil sa se adapteze, maurul a trebuit sa plece.
Insa criza declansata de aceasta demisie este cea mai mare pe care Europa a cunoscut-o in cei 42 de ani de existenta comunitara. Euroscepticii, in frunte cu britanicii si nordicii, jubileaza. Pentru ei, evenimentele care au loc acum nu fac decit sa le alimenteze toate temerile pe care le au vizavi de Uniunea Europeana. Pina si sobrul "The Times" s-a alaturat corului, aratind ca s-a sfirsit cu Europa carolingiana a lui Delors, Kohl si Mitterrand si ca ar fi timpul ca viziunile marete sa fie inlocuite printr-un interes sporit pentru o mai buna gestionare. Insusi Tony Blair declara marti in Camera Comunelor ca ar fi bine ca Santer sa fie repede inlocuit cu o personalitate politica europeana de prim rang, aruncind astfel si o sageata predecesorului sau conservator, John Major, care prin veto-ul sau opus lui Kohl si Mitterrand a determinat alegerea fostului premier luxemburghez.
De fapt, se pare ca aceasta solutie, a unui inlocuitor cu greutate pentru Santer, va fi cea mai spectaculoasa schimbare care se va produce dupa aceasta criza. E greu de crezut ca pina in anul 2000, cind expira actualul mandat al Comisiei, sint posibile schimbari structurale majore. Asa ca se cauta personalitatea cea mai potrivita pentru a trece cu bine aceasta perioada critica. Numai la auzul numelor care au fost deja avansate te apuca ameteala: Felipe Gonzales, Javier Solana, Mario Soares, Romano Prodi, Oskar Lafontaine si, deloc in ultimul rind, insusi Helmuth Kohl. E clar ca Noua Europa nu se mai poate multumi cu o comisie formata din birocrati marunti, mai ales daca unii dintre ei mai si abuzeaza de pozitie. De fapt, asta este si esenta actualei crize: in noua situatie in care se afla, Europei ii trebuie lideri adevarati, in fruntea unor organisme moderne. (Marius CRISTIAN)