Familia ratacita

La sfirsitul saptaminii trecute, toti cei paisprezece lideri religiosi crestin-orientali s-au intrunit la Bethleem, pentru a celebra Craciunul pe stil vechi si Boboteaza pe stil nou. Acestora li s-au alaturat mai multi lideri politici din tarile ortodoxe, printre care si presedintele Constantinescu. A fost intilnire fara precedent. Pretextul ei l-a constituit aniversarea a doua milenii de la nasterea fondatorului religiei crestine, Iisus din Nazaret. Ne ofera, prin acesta, ortodoxia un nou mesaj, in afara obisnuitelor lamentatii anti-occidentale?
Faptul ca, pentru prima data in istorie, are loc o asemenea intilnire intre inaltii ierarhi ortodocsi ar putea sa surprinda. In ciuda unitatii sale dogmatice, dar mai curind clamate, ortodoxia este cu mult mai fragmentata decit se crede indeobste, poate chiar decit protestantismul clasic. Dar, spre deosebire de ebulitia continua in care se afla bisericile occidentale, nu dezbaterea de idei a fost aceea care a subminat unitatea ortodoxiei. Aceasta a lipsit aproape complet de-a lungul mileniului de identitate ortodoxa. Fuziunea dintre stat si biserica, petrecuta peste tot in tarile ortodoxe, i-a asigurat acesteia mijloacele represive pentru a controla orice tentativa reformatoare.
Conflictele din interiorul ortodoxiei au avut ca motivatie rupturi politice si nu spirituale. Faptul a devenit mai evident dupa caderea Imperiului bizantin, la mijlocul secolului XV, dar mai ales odata cu aparitia statelor nationale si a conflictelor etnice, la inceputul secolului XIX.
Transformate in institutii nationale, aceste biserici au acompaniat disputele politico-nationaliste. Iisus al iubirii a devenit un Iisus al adversitatii. Popoarele, care pina atunci facusera parte toate din antica oeikoumene bizantina (comunitatea crestina a popoarelor civilizate) se gaseau acum pe baricade, unele contra altora: romani contra greci sau rusi, greci contra bulgari, sirbi contra tuturor etc.
Prin urmare, acest mesaj de unitate regasita pare a fi prima lectie pe care vrea sa ne-o predea recentul summit pan-ortodox. Inalta ierarhie ortodoxa respinge, intr-un mod relativ explicit, tendintele nationaliste. Fireste, este mai mult o denuntare retorica, atit timp cit motivatiile profunde ale diferendelor dintre bisericile ortodoxe, care vin din statutul de subordonare si, implicit, de complicitate a Bisericilor ortodoxe in raport cu statul, nu vor fi puse in discutie.
De altfel, constienti de aceasta lipsa de perspectiva, patriarhii celor paisprezece biserici de rit oriental si-au orientat discursul catre exterior. Ei au facut public un mesaj catre intreaga crestinatate, in care accepta ca ortodoxia si-a avut partea sa de contributie la schisma din interiorul lumii crestine si anunta extatic depasirea vechilor bariere.
Mesajul este un raspuns la altul similar al Papei, fara a avea insa intensitatea retorica a acestuia. Ortodoxia nu are forta propagandistica si intelectuala a papalitatii si, in ciuda unor afirmatii adeseori tifnoase, pare sa accepte aceasta realitate. Nu stim insa daca lumea ortodoxa va inceta in mod real sa se mai considere in razboi ideologic cu celelalte religii crestine, ca si pina acum.
N-ar trebui ignorate aspectele pur diplomatice ale acestei intilniri. La una dintre festivitati, i-am putut vedea la jurnalele de actualitati televizate, ca intr-un idilic tablou de familie, pe dl. Constantinescu, flancat in dreapta de Boris Eltin si de Eduard Sevarnadze, iar in stinga de Alexandr Lukasenko si Petru Lucinschi. Lipsea din poza, nu se stie de ce, presedintele Greciei, George Stepanoupoulos.
Se poate vorbi oare de constituirea unui fel de comunitate a statelor ortodoxe sau de un mesaj anti-occidental, aici? Intr-un fel, tabloul de mai sus este o copie nereusita a trecutelor scene din lumea comunista, care, la rindul lor, reproduceau o conceptie bizantina, potrivit careia sefii statelor ortodoxe se aflau constituiti intr-o familie patriarhala. Aceasta il avea in centrul ei pe bazileul de la Bizant, tatal suprem, in timp ce toti ceilalti erau intre ei frati, mai mici sau mai mari, in functie de puterea statului pe care-l conduceau.
Din nefericire, bazileul de astazi se afla doar cu titlu de inventar la Bethleem, iar cea de-a treia Roma se chinuie sa ocupe un oras-fantoma din Caucaz. Nici inamicii de ieri nu mai sint ce-au fost, daca ne gindim ca Grecia este deja membra NATO, iar Romania si Bulgaria aspira sa devina cit mai repede posibil. Impotriva cui sa te unesti, atunci? Nimic nu pare sa-i mai lege prin ceva pe fratii in credinta de ieri.
Intrebarea este daca nu cumva presedintele Constantinescu a comis o eroare afisindu-se intr-o asemenea companie. Este limpede ca dl. Constantinescu n-a obtinut nimic din aceasta combinatie diplomatica. Dimpotriva. Unii au putut sa vada aici o anume tentatie anti-occidentala a presedintelui, care nici n-ar fi cu totul noua. De altfel, de la intilnire a lipsit numai presedintele Milosevici pentru ca totul sa sugereze asa ceva.
Probabil insa ca nu Occidentul trebuie sa se indoiasca de atasamentul d-lui Constantinescu la valorile occidentale. Occidentalii pot intelege ca presedintele sta prost in sondaje si vine campania electorala in curind. Problema este tocmai aceasta: de ce, in tarile ortodoxe, oamenii politici simt nevoia de a se folosi in acest fel de religie pentru a cistiga capital electoral?
Din tabloul de mai sus, doar presedintele Constantinescu nu avea o biografie de aparatcik. Faptul ca liberii cugetatori de ieri se prezinta ca buni crestini este problema lor. Este de neinteles insa de ce bisericile ortodoxe accepta sa gireze cariere politice de felul aceleia a bielorusului Lukasenko si chiar a lui Petru Lucinschi? Tarile ortodoxe din Europa sint singurele in care exista dictaturi si in care se manifesta arbitrar violenta statului. Este incapabila oare ortodoxia de a emite o etica politica, in care credinta si democratia sa fie puse intr-o relatie noua? Aceasta este marea teama ignorata la Bethleem. (Florea IONCIOAIA)