In numele Domnului

De citeva zile, seriei de conflicte de pe scena politica iugoslava i s-a mai adaugat unul: cel intre gruparea actualului presedinte federal, Slobodan Milosevici si ierarhia ortodoxa din aceasta tara. Totul a iesit in evidenta dupa ce, intr-una din zilele trecute, luind seama de "situatia tragica in care se afla poporul si statul", Sinodul Bisericii Ortodoxe Sirbe a cerut "in numele Domnului", demisia lui Slobodan Milosevici si a echipei sale, precum si inlocuirea acestora cu un guvern credibil in fata opiniei publice interne si internationale. Evident, ca la un semnal, presa regimului a reactionat imediat in termeni extremi, acuzindu-l pe Patriarhul Pavle de tradare.
Acest conflict nu este insa unul oarecare. Hotarirea Sinodului sirb este aproape fara precedent in lumea ortodoxa. Faptul ca ea a trecut oarecum neobservata se explica prin aceea ca agenda mediatica este in continuare dominata de evenimentele din Kosovo. Prin traditie, bisericile ortodoxe nu se amesteca in viata politica. Morala ortodoxiei pare uneori in afara istoriei reale, de unde si lipsa de priza civica de care este acuzata de multe ori ortodoxia. Mai mult, de aproape o mie cinci sute de ani, bazileul, respectiv seful statului, fie un simplu laic, fie chiar un ateu, beneficiaza intotdeauna, din unghiul de vedere al bisericii ortodoxe, de un drept de exclusivitate a deciziilor asupra chestiunilor publice. Cu alte cuvinte, biserica nu obisnuieste sa-l contrazica pe seful statului, nicidecum sa-i ceara demisia.
Conflictele dintre sefii bisericilor ortodoxe nationale si conducatorii de state din tarile majoritar ortodoxe n-au fost atit de rare de-a lungul timpului, dar rareori s-a ajuns la o forma atit de deschisa. De fapt, nici nu stim sa fie vorba propriu-zis de un conflict intre persoane. In general, pina acum, fie doar si cu jumatate de gura, bisericile ortodoxe nationale au acordat intotdeauna cezarului ce-i al sau. Acum, insa, o biserica ortodoxa nu doar ca-si reneaga cezarul, dar se manifesta deschis in viata politica, punind la indoiala atit capacitatea politica a lui Slobodan Milosevici, cit si orientarea politica generala a tarii. Inseamna oare aceasta o ruptura a bisericii ortodoxe sirbe de tendinta nationalist-totalitara pe care paruse ca o sustine la un moment dat? Bazileul era de mult gol, de ce insa biserica sirba s-a distantat atit de tirziu de regimul Milosevici?
Amestecul religiei in viata politica naste intotdeauna complicatii. Trebuie remarcat ca decizia Sinodului se face in numele justitiei lui Dumnezeu. Este vorba, asadar, de o decizie mai mult decit politica, care n-ar apartine oamenilor, deci. Ea vine de la Dumnezeu sau, mai bine spus, este asumata de divinitate. Legatura dintre popor, grav afectat in interesele sale de politica regimului Milosevici, si Dumnezeu este mediata de Sinod. Sa credem prin aceasta ca Sinodul l-a consultat pe Dumnezeu cu o seara inainte si a inteles ca divinitatea nu l-ar mai vrea pe actualul presedinte? Aceasta tenta sacrala a deciziei Sinodului se observa si prin recuzarea sau, mai bine spus, banalizarea Tribunalului de la Haga, ceea ce poate naste serioase indoieli in ce priveste felul in care se poate apropia Iugoslavia de opinia internationala fara a recunoaste Tribunalul de la Haga.
Spre deosebire de alte biserici ortodoxe din statele foste comuniste, Biserica Sirba a avut o autonomie mai mare fata de putere, iar accente critice fata de aceasta n-au lipsit in ultimii ani. Este posibil ca relatiile ierarhiei ortodoxe cu regimul Milosevici sa fi fost tensionate de mai mult timp fara ca aceasta sa fi razbatut intr-o asemenea forma in public. Trebuie de asemenea elogiata decizia Sinodului. Totusi, acestea nu ne pot face sa credem ca Biserica Sirba a tras toate invatamintele din drama iugoslava si arata vulnerabilitatea moralei de tip ortodox: refuzul actiunii civice nu izvoraste dintr-o morala superioara, dintr-o intelepciune secreta, la care sarmanii neortodocsi nu au acces, ci dintr-un deficit de morala. Este vorba de o morala a timpurilor pe care le traim si care ne cere sa nu inchidem ochii in fata barbariei drapate in vestminte nationale si ortodoxe.
Biserica Sirba nu s-a distantat pina acum de atrocitatile facute de sirbi in Kosovo si nici macar de cele din Bosnia si Croatia. Iar daca a facut-o, vocea sa nu s-a auzit suficient, lasindu-i pe macelarii care au actionat in Kosovo sa-si aroge statutul de cruciati in numele ortodoxiei sirbe contra islamului. Daca si-a asumat un rol politic, atunci Biserica trebuia sa inceapa prin a se ocupa de responsabilitatile proprii. Se poate observa ca patriarhul Pavle pare mai preocupat de pierderea unei feude traditionale, din Kosovo, decit de implicatiile morale ale crizei si responsabilitatea comunitatii sale in aceasta. Ruptura de Milosevici, chiar si "in numele Domnului", s-ar putrea sa fie pentru ortodoxia sirba nu numai tardiva, dar si lipsita de o veritabila miza morala. (Florea IONCIOAIA)