Patriotismul ca afacere

Scriitorul Dinu Sararu a scris un roman nou. De data aceasta este un roman despre vremurile pe care le traim, "o fresca a celor zece ani de tranzitie", cum ne asigura, cu ceva timp in urma, o scurta notita dintr-un ziar bucurestean, in care se anunta publicarea romanului in serial.
Vom citi, asadar, in fiecare vineri cite un capitol din acest roman, "Ciocoii noi cu bodyguard". Primul dintre ele se numeste "Sarpele rosu", iar actiunea sa se petrece, se mai spune in nota, "chiar la celebra circiuma bucuresteana, unde s-au tesut multe dintre intrigile anilor ’90".
Din cite se intelege din aceasta prezentare, va fi un roman satiric si cu cheie. Dar cine este obiectul satirei scriitorului Sararu? Cine ar fi "Sarpele rosu"? Cine sint "ciocoii cu bodyguard"? Aceste intrebari nu vor sa lamureasca o chestiune literara, daca este vorba de literatura in cazul acestui roman sau in ceea ce scrie dl. Sararu. Termenul de ciocoi priveste o categorie sociala specifica tranzitiei: parvenitii unui nou regim. Ei sint noua clasa care se identifica, intr-un fel peiorativ, cu un regim politic nou.
De ce ar fi acestia obiectul unei satire nu este greu de banuit. Avaritia, oportunismul, lipsa de scrupule, dar mai ales lipsa lor de gust sint datele care-i individualizeaza, chiar si atunci cind se imbraca de la Giorgio Armani. Ironia soartei este ca nici dl. Sararu, sociologic vorbind, nu este de o conditie mai buna. Si el a fost ciocoiul unui nou regim, cel stalinist, in speta: de origine modesta, el a ajuns director la televiziune pe la 19 ani. Nu avea nici macar bacalaureatul, dar era un cadru de nadejde al Partidului.
Ciocoiul vechi ii denunta pe ciocoii noi. De altfel, a facut-o in termeni oarecum identici si Silviu Brucan, in cartea sa "Stilpii puterii". Este un fel de fatalitate, s-ar zice, ca ciocoii sa se denunte intre ei. Lucrurile sint insa cu mult mai simple. Ciocoiul, indiferent de virsta, este un ins devorat de ambitie: se crede unicul, legitimul, iar ceilalti, concurenta, sint niste copii, niste epigoni. Astazi, ciocoiul vechi se simte pus in umbra de ciocoiul nou.
Dar cazul domnului Sararu nu trebuie discutat doar in termeni psihologici. Scriitorul Sararu este specialist in revolutii. Prin anii ’80 se lafaia prin librarii cu un volum (daca nu doua) romantic: "Dragostea si revolutia". Era vorba de revolutia socialista. Ca sa treci de la elogiul revolutiei socialiste la critica revolutiei capitaliste nu-ti trebuie numai lipsa de decenta, ci si mijloace. Ce poate intelege un mandarin al regimului comunist din ce se petrece intr-o societate libera?
La inceputul anilor ’90, Dinu Sararu se indigna public, la postul national de radio, fata de toti cei care primisera stipendii Soros pentru calatorii de studii. Le considera o tradare de patrie. Pentru el, cei care nu mai au acum nevoie de aprobare de la partid pentru a merge in strainatate, care nu se mai bucura de protectia Securitatii si de grija partidului sint niste ciocoi, noii dusmani de clasa.
Se poate totusi ca dl. Sararu sa aiba dreptate. Se poate ca noua ciocoime sa fie la fel de imorala sau mai imorala decit ciocoii stalinismului. Problema este ca toti acesti ciocoi nu se pun in slujba unui regim totalitar, cu alte cuvinte, nu-si revendica exclusiv dreptul de a avea jeep sau bodyguarzi, asa cum facuse tinarul Sararu, in vremurile sale bune. Aceasta este, la urma urmei, si diferenta esentiala intre socialism si capitalism: acum toti pot avea, teoretic vorbind, un jeep.
Intimplarea face ca romanul d-lui Sararu sa apara intr-un ziar pur capitalist, al carui proprietar majoritar este un american evreu. Mai mult, publicarea primelor capitole are loc intr-un context special: prabusirea Bancii Internationale a Religiilor si implicarea acesteia intr-o imensa afacere de spalare de bani, ca sa nu mai vorbim de afacerea Costea sau FNI. Domnul Sararu a facut parte din nucleul de conducere al BIR, care era format din vechii ciocoi ai regimului comunist. El a profitat de banii contribuabililor si ai negustorilor de droguri fara ca faptul sa-i trezeasca cel mai mic semn de indoiala asupra dreptului sau de a-i judeca critic pe altii.
Cazul Sararu este insa unul simptomatic. Printre cei implicati direct in afacerea Costea se afla si doi amici de condei si directie politica ai d-lui Sararu: N.D. Fruntelata si M. Ungheanu, patrioti vechi si ciocoi noi. Fosti culturnici ai lui Ceausescu, si ei au profitat nu numai de uitarea generala de dupa 1990, ci si de regimul mafiotic patronat de Ion Iliescu. Toti s-au lipit de afacerile cele mai murdare, de la Columna Bank la BIR sau FNI, pe spatele naivilor pe care i-au imbatat cu fraze despre patriotism si valori nationale.
Vedem acum uriasa increngatura a afacerii FNI, in care sint prinsi politicieni noi, activisti vechi si paraziti din toate timpurile. Banii murdari intilnesc sufletele murdare. Ei sint specialistii tranzitiilor: ai tuturor tranzitiilor. La acestia sa se refere dl. Sararu in satira sa? Improbabil. Ciocoii nu se sinucid niciodata. Ei nu au nimic de aparat. (Florea IONCIOAIA)