Razboiul perpetuu

Infringerile le traim aproape toti la fel, victoriile insa ne separa radical. Dupa mai bine de doi ani de campanie, profesorii din invatamintul preuniversitar par sa fi obtinut, in fine, cistig de cauza. Ei vor beneficia de o crestere salariala de peste optzeci la suta.
Este o victorie sindicala cu totul spectaculoasa. Exista putine cazuri, dupa 1989, cind s-a inregistrat o asemenea crestere de salariu, pentru un numar atit de mare de oameni. Prin urmare, sindicatele ar trebui sa fie in al noualea cer. Liderii lor au reusit sa mentina unita miscarea revendicativa a profesorilor si sa se prezinte ca un bloc in conflictul cu guvernul. Este prima data cind reusesc aceasta, este adevarat, pe fondul unei situatii sociale care nu lasa loc la alegere pentru grevisti.
In ciuda acestei victorii, ultimele declaratii ale liderilor sindicali lasa insa impresia ca razboiul lor era de fapt altul. Nu numai ca nu s-au precipitat sa recomande membrilor de rind sa reinceapa scoala ori sa ofere variante de recuperare a orelor, dar continua sa se comporte ca si cum guvernul le-ar datora scuze infinite.
Fireste, nimeni nu se astepta ca liderii sindicali sa conceapa imnuri de slava la adresa d-lui Isarescu sau a d-lui Marga. Dar la o umbra de recunostinta tot ne-am fi asteptat. O recunostinta prin decenta. Este cinic sa pretinzi ca guvernul si coalitia au sfidat invatamintul pentru ca n-au alergat la fiecare semnal pe care il dadea excelenta sa, dl. Gh. Izvoranu.
S-ar putea replica faptul ca dl. Isarescu n-a dat din buzunarul sau si ca oricum era obligat sa respecte legea. Acestia sint cei care vad bugetul national ca pe un sac fara fund, iar mecanismul decizional drept o simpla actionare a unui automat. Ei uita ca procentele acordate profesorilor vor fi luate din alta parte, ca toate aceste procente se vor regasi in inflatie si ca, oricum ar suna o lege sau alta, ea nu poate obliga realitatea economica sa fie altfel decit pare: Romania este incapabila sa sustina un sector public de felul aceluia care este prescris de legea invatamintului.
Pare adevarat ca profesorii au fost bagati in seama abia dupa ce amenintarea inghetarii anului scolar a devenit clara. Dar oare cum ar proceda orice guvern caruia i se cer bani, intr-o asemenea masura? Ar da dovada de inconstienta daca ar deschide baierele pungii la primul semnal. Romania nu se afla deloc in situatia de a-si permite cheltuieli bugetare de o asemenea amploare. Ar trebui reamintit ca invatamintul cuprinde aproape jumatate din totalul angajatilor bugetari.
Faptul ca in jur domneste cunoscuta atmosfera unanimista nu este decit obisnuitul comportament lipsit de responsabilitate al politicienilor si jurnalistilor nostri. De la G. Pruteanu la Anghel Stanciu, populistii de toate soiurile s-au solidarizat cu grevistii. Ce este mai usor decit aceasta? Nu trebuie sa faci nimic, arunci totul pe seama unei instante inefabile, puterea, si totul merge mai departe. Aceasta se schimba, lucrurile ramin la fel, iar moara demagogiei poate macina in continuare. De ce nu ofera dl. Pruteanu sau Anghel Stanciu macar un sfert din venitul sau de parlamentar profesorilor, daca sint atit de preocupati de situatia lor?
Este adevarat ca membrii puterii au gestionat cu totul mizerabil aceasta criza, cel putin din punct de vedere electoral. Oricine isi da seama ca, in alte circumstante, profesorii ar fi pierdut, si numai apropierea alegerilor a facut ca decizia politica sa invinga ratiunea economica. Totusi, membrii coalitiei n-au stiut sa faca din aceasta cedare o carte electorala. De la ministrul Marga la Mircea Ciumara, reactiile responsabililor politici implicati au fost cu totul dezamagitoare.
Indiferent insa de toate acestea, oarecum logice, daca ne gindim la constringerile bugetare, reactia liderilor sindicali este lipsita de orice masura. Este posibil ca ei sa fie pur si simplu imbatati de atentia care li s-a acordat de mass-media in aceste zile. Sau poate spera ca astfel isi construiesc un esafodaj pentru o cariera in viitoarea administratie dominata de PDSR. Situatia nu este insa noua si ea pune in evidenta natura sindicalismului romanesc: adesea orb in revendicari si incapabil de a se oferi ca o formula a societatii civile, capabil de a imagina solutii si de a se constitui ca partener de negocieri.
Comportamentul de acest fel precarizeaza victoria sindicala in sine si arata de unde provine incoerenta generala a mesajului grevist, in aceste saptamini. Ca si liderii lor, multi profesori cred ca statul ar trebui sa finanteze integral invatamintul. Mitul statului educator explica poate strania declaratie a unei inspectoare judetene, fosta ea insasi lider sindical, care afirma ca doar bugetul de stat este capabil sa sustina invatamintul, comunitatile locale fiind insolvabile.
Pentru liderii sindicali, acest ethos este o mana cereasca. De ce sa cauti surse de finantare si sa nu ceri mereu bani guvernului? De ce sa convingi comunitatile locale, cum este firesc, sa contribuie la finantarea scolilor, in loc sa faca statui si piete publice megalomanice, si sa nu faci demonstratii contra puterii? Din nefericire, pentru profesori, alegerile sint doar o data la patru ani. (Florea IONCIOAIA)