Restauratia prezidentiala

Acum este clar: presedintele vrea mai multa putere. A spus-o, fara prea multe ocolisuri, unul dintre consilierii sai, Cristian Preda, intr-un articol de presa. Din acest motiv a fortat debarcarea lui Radu Vasile, prin decret de demitere, creind un precedent constitutional. Din acelasi motiv a anuntat ca va fi mai activ si ca, printre altele, va conduce lunar o sedinta de guvern. Si, cum lasa sa se inteleaga Preda, acesta este doar inceputul.
Cu o pozitie dezastruoasa in sondaje, lipsit de autoritate in fata coalitiei si a Executivului, prost reprezentat de coalitie, Constantinescu se afla in situatia de a lua in calcul mai multe solutii radicale: decalarea alegerilor prezidentiale de cele parlamentare, cautarea unor noi forte politice de sprijin sau cresterea rolului politic in actualul context politic, insotita cu reevaluarea implicarii in zona Executivului. A ales, cel putin deocamdata, doar ultima varianta. Dar stim ca se gindeste in continuare la decalarea alegerilor in incercarea de a evita efectul negativ al prestatiei partidelor de la guvernare, precum si la posibilitatea de a merge in alegeri doar cu o parte din CDR (cu PNL).
Reevaluarea rolului executiv al presedintelui pune in discutie viabilitatea sistemului politic de la noi. In conformitate cu Constitutia, sistemul se manifesta ca un amestec de regim prezidential – pentru ca seful statului este ales prin vot universal, si regim parlamentar – pentru ca Guvernul este responsabil in fata Parlamentului. Stim de ce a fost aleasa aceasta solutie: Constituanta din 1991, marcata de precedentul dictaturilor comuniste, a cautat ca seful statului sa fie cit mai legitim, deci sa fie ales direct de electorat, si sa aiba cit mai putina putere pentru a nu cadea prada tentatiilor autoritare. In toata Europa Centrala s-a manifestat aceasta tendinta de a limita prerogativele prezidentiale. La noi, sistemul a functionat atita vreme cit la putere a fost un presedinte – Ion Iliescu – ce era reprezentat in Parlament de o majoritate uniforma, o majoritate prezidentiala. Dar, in cazul in care puterea este preluata de o coalitie, majoritatea prezidentiala nu mai exista (se constituie doar conjunctural inaintea celui de-al doilea tur de scrutin). Dispare astfel puterea informala asupra Parlamentului si Guvernului de care se bucura Ion Iliescu, iar la nivel formal presedintele nu este ajutat de textul constitutional (nu poate demite Guvernul si nici dizolva Parlamentul, asa cum poate, de exemplu, presedintele Cehiei, desi conduce o republica parlamentara). In caz de criza politica, sistemul tinde spre partitocratie, asa cum s-a intimplat din martie 1998, cind presedintele a fost exclus din jocul politic si de cind putem spune ca Romania a fost o republica parlamentara.
Deci, problema sistemului politic romanesc nu este neaparat ca presedintele are prea putina putere ci ca partidele au prea multa. Principiul separatiei puterilor in stat nu este respectat pentru ca nu exista un sistem uniform de reguli care sa impiedice una dintre puteri sa acapareze puteri excesive (faimosul set de "checks and balances" din sistemul american, preluat de democratiile occidentale). In timp ce Guvernul este supus unui control excesiv, iar presedintele este lipsit de putere, Parlamentul, ca expresie a partidelor, nu este controlat de nimeni, iar jocul politic desfasurat de acestea nu poate fi arbitrat eficient.
O solutie poate fi cresterea puterilor presedintelui. De altfel, aceasta este o regula stabilita de stiintele politice: pentru ca in sistemele semi-prezidentiale exista o mare discrepanta intre ceea ce reprezinta presedintele si ceea ce poate el, exista permanenta tendinta de reevaluare a rolului presedintelui, ceea ce aduce diferente intre practica politica si textul Constitutiei. Ce s-a intimplat in ultima vreme la noi, inclusiv acuzatiile de neconstitutionalitate aduse actiunilor lui Constantinescu, nu este decit o confirmare a unei reguli generale.
Constantinescu are argumente pentru a solicita un rol mai important pe scena politica. Sa nu uitam ca alegerile din Romania sint, prin profilul lor, prezidentiale. Candidatul la presedintie trage dupa el partidul si, mai ales, configureaza viitoarea coalitia guvernamentala prin aliantele bipolare pe care le impune in al doilea tur de scrutin. In schimb, intre alegeri, partidele de la putere sint cele care influenteaza, in sondaje, scorul prezidential si nu invers.
Asadar, la nivel politic, presedintele are doua probleme: una de autoritate (in fata coalitiei) si una de reprezentare (in relatia cu aceeasi coalitie). Si, prin ceea ce a intreprins recent, spera sa transeze a doua problema prin rezolvarea primeia. El a obtinut prin ultima criza politica o mai mare putere asupra coalitiei si doreste sa foloseasca acest avantaj in determinarea unui curent favorabil in lumea politica in perspectiva viitoarelor alegeri. Dar, relatia cu coalitia nu poate fi redusa la una de autoritate. Daca presedintele nu se va apropia in mod real de fortele politice de la care se revendica relatia cu lumea politica si, implicit cu electoratul, va fi subminata de artificialitate. (Adrian CIOFLANCA)