Testul Max (II)

Reamintesc problemele pe care le-am pus in interventia anterioara in legatura cu ceea ce am numit „cazul Max”, respectiv, scandalul in jurul dosarului de securitate al unui cunoscut jurnalist bucurestean: 1. N-am iesit inocenti din comunism – ca in orice regim tiranic, fiecare dintre noi a incercat sa supravietuiasca, intr-un context cu putine posibilitati; sint convins ca fara anumite complicitati nimeni nu putea rezista, ca persoane normale, decit cu titlul de exceptie; 2. In acelasi timp, aratam ca exista grade de vinovatie aici; esential, pentru lumea in care vrem sa traim, este sa ne separam cu claritate de acest trecut, oricare ar fi fost el, iar, pe de alta, sa separam, pe cit posibil, diversele categorii de culpe. Nu-l putem pune pe acelasi plan pe un activist de partid cu un membru de partid mai mult sau mai putin obisnuit, pe informatorul „profesional” cu amaritul care incerca sa scape cit mai ieftin din aceasta capcana. 3. In fine, remarcam ca nu putem judeca lumea de atunci cu criteriile lumii de astazi, iar daca totusi o facem, atunci judecatile expeditive sint complet nepotrivite aici; altminteri, aceasta ar putea fi cea mai buna cale pentru a compromite procesul de clarificare morala: va crea numeroase frustrari, nemotivate, dar mai ales un amalgam grosolan din care nu ne vom alege la final cu nimic.
Vreau sa subliniez ca nu intreprind aceasta discutie eventual pentru a ma scuza pe mine insumi. N-am colaborat cu Securitatea in nici un fel, cel putin in aceasta viata. Am avut insa citeva intilniri cu ofiteri de Securitate, atit ca potentiala sursa, cit si ca anchetat, si nu m-am simtit deloc in largul meu. As putea chiar sa spun ca le sint oarecum recunoscator acestora pentru ca n-au mers mai departe, fie cu amenintarile, fie cu promisiunile. Si nu este vorba numai de orizontul moral al unui tinar de 18-19 ani, de reperele pe care le aveam atunci fiecare din noi, ci de confruntarea cu un soi de monstru, care traia (si am impresia ca mai traieste!) mai ales in mintea noastra: spaima de ceva greu de definit, invizibil si mereu parca alaturi. Am povestit deja de citeva ori aceasta experienta si am s-o mai fac pentru a arata ambiguitatea relatiei cetatenilor cu Securitatea, caracterul mai curind irational al acesteia.
Pentru moment, as dori sa revin asupra fondului acestui scandal. Am doua mari reprosuri de facut asupra modului in care ziarul „Cotidianul” a tratat acest subiect. Primul, de ordin strict profesional, al doilea, mai ales de ordin moral. Dar evident ca acestea doua nu pot fi separate: unul se hraneste din celalalt.
Sub raport profesional, am cel putin doua rezerve: mai intii, in ce priveste modul cum s-a facut documentarea, iar in al doilea rind, asupra modului cum s-a operat punerea in scena, transformarea in produs mediatic a cazului. Astfel, este inca neclar de unde a luat jurnalista respectiva dosarul lui „Max”. Initial, aceasta vorbea de o sursa anume: „Inginerul”. Intre timp, insa, am aflat ca „inginerul” este Liviu Avram, redactorul sef adjunct al publicatiei amintite. Numai ca, acum citeva zile, acesta marturisea ca doar i-ar fi livrat o informatie si nu un dosar. Acest amanunt este foarte important nu pentru a vedea cine l-a deconspirat pe „Max”, desi este si acesta un subiect de interes, ci mai ales ce contine dosarul in intregul sau. Numai astfel putem sa facem o judecata morala cit de cit in cunostinta de cauza asupra cazului.
In ce priveste tratarea editoriala a afacerii, impresia mea a fost ca am asistat la o forma de executie rapida, in buna amintire a demascarilor staliniste. In acelasi context, unul dintre jurnalistii de la „Ziua” marturisise ca a semnat un angajament cu Securitatea in liceu, intr-un moment de panica, dar ca nu a dat nici un fel de informatii despre nimeni. A doua zi, citeva ziare titrau deja pe prima pagina ca acesta ar fi fost turnator. Printre justitiari, un ziar care se ocupa cu informatii mondene, cele mai multe false, si care a inventat titulatura de „talibani” pentru taranisti, in momentul cind acestia propusesera pentru prima data deconspirarea Securitatii. Regasim in acest tip de comportament nu numai un nou tip de oportunism, dar mai ales o incompetenta profesionala scandaloasa.
Din punctul meu de vedere, numai CNSAS are dreptul sa spuna cine a fost turnator, pe baza analizei dosarului. Aceasta uzurpare de competente este aspectul cel mai grav al acestei afaceri. Intr-un mod ironic, aceasta s-ar putea sa fie ultima victorie peste timp a Securitatii, daca n-ar fi de fapt o victorie a securistilor si lichelelor de astazi.
Proba dosarului este de neinlocuit, intrucit doar pe baza acestuia putem face nuantari si distinctii. Este, asadar, esential sa stim: 1. Caracterul colaborarii (voluntar/involuntar), durata etc.; 2. Raul facut, direct sau indirect, persoanelor si societatii; 3. Profitul adus informatorului; 4. Momentul rupturii: voluntara? ante-1989?
Sub unghi strict moral, plecind de la „cazul Max”, judecata ar trebui sa tina cont atit de dosarul in sine, cit si de testul democratic, respectiv, de masura in care fostii colaboratori s-au rupt de regimul comunist si au sustinut democratia. Nu este vorba aici de securistii nostri contra securistii lor. Ci de o necesara distinctie intre cei care au sprijinit libertatea si cei care au atacat-o folosindu-se de aceasta.