„Capitanul Zelea Codreanu mi-a botezat-o pe Cornelia”

Viata Catincai Iordache pare desprinsa dintr-un basm, unul cu Feti-Frumosi
si Ilene Cosinzene care se lupta nu cu zmei si balauri, ci cu greutati ale
vietii greu de imaginat pentru noi, oamenii ai confortului si ai sigurantei zilei
de miine. Acum un secol, in satul Ruptura, comuna Bahna, in dimineata
zilei 18 noiembrie 1901, familia Rizea a devenit mai bogata cu un copil. Cu
o fetita, pe a carei frunte destinul si-a pus o pecete implacabila si a carei
viata ii va oferi un itinerariu comparabil cu ultimul drum al Domnului nostru
Iisus Hristos. Copilaria si-a petrecut-o in satul natal, acolo unde i-au fost
indrumati si primii pasi spre lumina invataturii.
Spre anul 1920, dupa ce flacara razboiului incepea sa se stinga, lasind
razele soarelui de primavara sa se aseze ca un balsam peste inimile
oamenilor arse de neliniste si teama, Tincuta l-a cunoscut pe Constantin,
un tinar „frumos ca un inger”.
Momentul intilnirii lor venea parca sa stearga furtunile vremii care
copleseau lumea din jur si care lasau sa se intrevada foamete si boala.
Flacaul era cel mai mindru din sat, invidiat de ceilalti si admirat in secret de
toate fetele. Ea a stiut din prima clipa ca Constantin ii va fi alaturi toata
viata. Destinul nu le-a dat voie, insa, sa se bucure de tihna unui camin
linistit.
Vremurile l-au adus pe Constantin aproape de Corneliu Zelea Codreanu –
„Capitanul”. Tinarul din Ruptura s-a numarat printre cei treisprezece care
au infiintat Miscarea Legionara. Tincuta l-a cunoscut si ea pe „Capitan”,
care le-a pasit pragul casei si le-a botezat o fetita, al carei nume, Cornelia,
i-a fost dat pentru a le aduce aminte pentru totdeauna de faptul ca l-au
cunoscut pe cel care, pentru ei, era mesagerul Domnului pe acest pamint.
Dupa cintecul de lebada al „Capitanului”, care i-a parasit, plecind spre lumi
poate mai bune, Constantin a continuat sa lupte pentru crezurile sale,
ajungind, in vremea guvernarii legionare, subprefect de Roman. Tincuta
incepea sa spere ca omul pe care il numea „Constantin al meu…” le va
oferi un viitor sigur si bun celor opt copii ai sai. Dumnezeu nu a vrut sa fie
asa, pentru ca vremurile i-au adus la putere pe robii crezului socialist, care
l-au luat pe Constantin al ei si l-au inchis. Acolo nu ajungeau decit
suspinele Tincutei, ramasa singura acasa cu cei opt copii.
Atunci a inceput, pentru ea, calvarul persecutiilor si al umilintelor.
Diminetile incepeau cu teama groaznica de a nu fi ridicata si dusa de linga
copiii ei, de care nu s-ar mai fi ingrijit nimeni, iar noptile cu spaima batailor
in usa, care precedau perchezitii si intrebari stupide din partea a ceea ce
se numea, in vremea aceea, Securitatea. Cu toate acestea, Tincuta a gasit
puterea de a merge mai departe si de a-si creste cei opt copii in frica de
Dumnezeu si iubire de carte. Pina in 1989, viata Tincutei, care avea acum
parul argintiu, cearcane dureroase sub ochi si in inima, nu a insemnat
altceva decit un lung sir de interogatorii, perchezitii, batai si umilinte, cu atit
mai greu de indurat cu cit „Constantin al ei” plecase demult in lumea celor
drepti. Mai-marii vremii i-au luat tot ce avea, adica rodul muncii si dragostei
cu „Constantin al ei”, punind-o, nu o data, in situatia de a plinge cu lacrimi
amare pentru pustiul care trona pe masa, in curtea si in inima ei.
Catinca Iordache, acum o batrina in virsta de 102 ani, priveste, cu ochii
pierduti, inspre fotografiile de pe pereti, singura avere din vremuri de mult
trecute. Puterea care a sustinut-o, timp de un secol, se mai vadeste doar
din privirea batrinei. Pentru o clipa, zimbeste, dar ne dam seama ca nu
noua ne este adresat acest zimbet, ci lui „Constantin al ei”, care o priveste
de undeva, de sus, dinspre lumina, de acolo de unde vine caldura si iubire. (Marcel BARTIC)