Alpis

Dupa fabula Kynodontas, al doilea lung-metraj de interes festivalier al grecului Yorgos Lanthimos, Alpis, isi ilustreaza scenariul pornind de la o intrebare de tipul „ce-ar fi daca". Neinteresindu-l sa oglindeasca in sensul mimesisului, Lanthimos testeaza ideea substituirii: ce s-ar intimpla daca decedatii ar fi inlocuiti de un personal de serviciu, care sa le joace rolul si, in fapt, sa in-locuiasca spatiul gol lasat de cei disparuti in anturajul celor dragi, ramasi in viata. O idee macabra. Lanthimos n-o urmareste la nivel filozofic, ci mai degraba ca proiect de cercetare al interrelationarii umane in acest tip de aranjament.

Cum se comporta parintii cu fata cea noua, dupa ce fata cea veche (adica fata lor), tenismena, moare intr-un accident de masina? Fata cea noua le propune sa o inlocuiasca pe cea disparuta si, astfel, preia, ca un actor, datele personajului. In primul rind poarta echipament de tenis; apoi, prin discutii directe cu parintii, se documenteaza vizavi de replicile uzuale ale tenismenei dupa antrenament. I se atrage atentia ca apa pe care o bea e insuficienta, raportata la cele doua ore de antrenament zilnic.

Inlocuitorii sint trei, insa firma lor se numeste „Alpii" doar din doua motive: 1. acest nume nu atrage atentia asupra activitatii firmei, si 2. Alpii sint de neinlocuit.

A doua inlocuitoare practica gimnastica ritmica, iar dorinta ei cea mai arzatoare este sa-si faca exercitiul pe muzica pop. Antrenorul ei, insa, ii tot da cu Carmina Burana, sustinind ca fata nu e pregatita pentru pop. In intreg filmul, pledoaria pentru naturalete e construita sistematic pe exemple de falsitate extrema, Lanthimos contribuind cu propriul sau concept de fabula absurda la varierea modelelor narative.

Tema substituirii este conotata inteligent si in directia rolurilor jucate de actori in filmul Alpis. Inlocuitoarea tenismenei mai are un client, pentru care presteaza servicii de partenera disparuta. La cererea lui, cei doi refac o cearta din trecut, care, datorita interpretarii dialogului memorat, devine una dintre cele mai haioase secvente de film – comparabila cu efectul unei telenovele prost jucate asupra unui public cu discernamint.

Partea „umana" a scenariului este relatia dintre inlocuitoarea tenismenei si propriul ei tata. Fata de actiunile absurde si lipsite de continut emotional al celor trei „Alpi", tatal tenismenei-surogat este cea mai normala fiinta din lume. Pare sa nu-si doreasca absolut nimic in afara de putina dragoste; in rest, lucreaza, citeste si vorbeste pe seara cu fiica. Bineinteles, Lanthimos exagereaza in ambele directii cu deviatiile personajelor, insa in conventia de parabola, efectul e cu atit mai puternic. Juxtapunind situatiile de inlocuire cu viata simpla, nepretentioasa, dar autentica, adevarata a tatalui, inlocuitoarea ajunge sa-si doreasca si ea un trai (emotional) propriu.

La cit de bine suna ideile din scenariu, lui Yorgos i-ar fi trebuit ceva mai mult timp pentru conceperea regiei. In cazul celor care nu i-au vazut anteriorul Kynodontas, problema nu se va pune asa. Alpis e un bun prim contact, poate chiar preferabil de vizionat inaintea Dintelui de caine. Unde Dog Tooth stralucea ca un cub Rubik in curs de rezolvare – puzzle aproape perfect distribuit sub un vector clar de adunare a imaginii -, Alpis e mai lenes, mai autosuficient. Doua lungmetraje in doi ani e ceva si scuzele nu conteaza, nici macar ca primul a fost nominalizat la Oscar. Totusi, nu pot sa nu empatizez cu Yorgos: imi place prea mult tenacitatea lui de a construi in cheie absurda, de a combina miscarea corporala si situatiile teatrale cu imaginea de film.