Iubire si gelozie la Eminescu

Intr-un slagar al copilariei mele se spunea cam asa: "Iubirea se cere pazita/ de oarba ispita…" (il cinta Sergiu Cioiu, iar compozitor trebuie sa fi fost Alexandru Mandy). Mihai Eminescu, intr-adevar, isi pazea iubita, o prepunea, cum se zicea odata, era cu ochii in patru, statea la pinda. E mereu ingrijorat, chiar infricosat ca o va pierde: "… pururea cu frica-n sin, as vrea sa mor or sa murim impreuna, ca sa nu mai am frica de-a te pierde" (scrisoare nedatata). Nu o data in scrisori o avertiza pe Veronica, o admonesta: "Fii cuminte! cuminte! cuminte!" (scrisoarea din 13 febr., probabil 1882). Altadata, o indeamna imperios: "Fii credincioasa si cu gindul si aievea" (scrisoare nedatata). Insa in uzul nostru comun exista ideea ca iubirea nu trebuie "pazita". Intr-un excelent eseu intitulat "Despre gelozie" Tudor Mazilu afirma clar: "O iubire care trebuie pazita, supravegheata, alimentata, admonestata nu este iubire". Cam la fel spune si Liviu Rebreanu: "Gelozia e sentimentul care te face ridicol si te injoseste. Gelozia este umbra iubirii". Am dat doar doua exemple din altele multe-multe care se pot da.

Dar intre Eminescu si Veronica Micle nu a fost o umbra a iubirii, ci a existat cu adevarat o iubire profunda. Volumul de corespondenta inedita "Dulcea mea Doamna/ Eminul meu iubit" (Editura Polirom, 2000) cred ca a desfiintat pentru totdeauna afirmatia calinesciana ca amorul celor doi a fost exagerat, ca elanul amoros interesat al Veronicai nu a fost acceptat decit periodic de Poet, care a rezistat in genere acestor asalturi amoroase. Aceste scrisori demonstreaza limpede ca nu este asa. Un citat dintr-o scrisoare a Poetului este de ajuns: "Asa te iubesc si eu – mai mult decit viata, mai mult decit orice in lume (…) Nu mai sint in stare si nu voi mai fi de-a iubi nimic in lume, afara de tine" (scrisoare nedatata).

Atunci cum se impaca iubirea lor cu sentimentul chinuitor si obsedant pe care il provoaca in sufletul lui Eminescu banuiala sau certitudinea ca fiinta iubita ii este necredincioasa? Greu de spus. Ce e gelozia cu adevarat nu o stiu nici expertii, pentru ca se situeaza undeva intre emotie, stare de spirit si sentiment. Se cade in general de acord ca gelozia este o drama a instinctului de proprietate. In scrisorile lui Eminescu se vede clar acest lucru: "Tu trebuie sa stii, Veronica, ca pe cit te iubesc, tot asa – uneori – te urasc; te urasc fara cauza, fara cuvint, numai pentru ca-mi inchipuiesc ca rizi cu altul, pentru care risul tau nu are pretul ce i-l dau eu si nebunesc la ideea ca te-ar putea atinge altul, cind trupul tau e al meu exclusiv si fara impartasire. Te urasc uneori pentru ca te stiu stapina pe toate farmecele cu care m-ai nebunit, te urasc presupuind ca ai putea darui din ceea ce e averea mea, singura mea avere. Fericit pe deplin nu as fi cu tine, decit departe de lume, unde sa n-am nici a te arata nimanui si linistit nu as fi decit inchizindu-te intr-o colivie, unde numai eu sa am intrarea. Si aceasta amaraciune e uneori atit de mare, incit pare c-as fi vrut sa nu te fi vazut niciodata". Poetul este constient ca gelozia este o mare pacoste: "Si acea amaraciune, care-mi turbura pururea amintirea ta, e acea gelozie nebuna, care ma face distras, care ma amaraste si cind esti de fata, si cind nu esti. Veronicuta mea, daca acest sentiment care timpeste mintea si stinge-n om orice curaj de viata n-ar invenina pururea zilele si noptile mele, daca n-ar fi ingredienta fatala a oricarei gindiri la tine, as fi poate in scrisorile mele mai expresiv si mai vorbaret". In alta scrisoare se roaga lui Dumnezeu sa nu-l faca gelos. Se analizeaza, isi diseca nemilos trairile asemeni lui Stefan Gheorghidiu din "Ultima noapte de dragoste, prima noapte de razboi". "Dac-ai cunoaste aceasta mizerie sufleteasca care ma roade, daca ai sti cu cita amaraciune, cu cita neagra si urita gelozie te iubesc, nu mi-ai mai face imputarea ca nu-ti scriu uneori o vorba de amor. In acel moment te-as saruta, te-as desmierda, dar te-as ucide totodata". Distanta care il separa de Veronica este una din cauzele principale ale geloziei: "Da-va unul Dumnezeu sa ma-ncuibez si eu in Iasi si sa las gazetarie si politica si toate mizeriile marei capitale pentru a ma incalzi in raza ochiului tau de prietena si de iubita si sa-ti simt iar mina ta pe fruntea mea, copilul meu dulce. Mie, Nica, pare ca-mi zice inima ca-n curind o sa fim impreuna, ca in curind nu ne vom mai desparti de la olalta. (…) Deocamdata te sarut, copila mea, iti sarut genunchii, coatele cele cu gropite, apoi ochii tai ce stralucesc in afara, gura ta care n-are seaman pe lume si rog pe Dumnezeu sa nu ma faca gelos de tine, ca sa te iubesc cu acea seninatate in care imi pari mai frumoasa de cum esti, daca se poate".

Dar a admite gelozia numai ca o drama a instinctului de proprietate la Eminescu ar fi dovada de insuficienta, ar insemna sa subordonam o realitate complexa unei idei aprioric acceptate. Pasiunea pare la Eminescu ca se naste din vid. Cu cit vidul interior e mai mare, cu atit pasiunea e mai puternica. Poetul nutreste speranta ca sexualitatea va reface intr-un fel acest echilibru zdruncinat. Orice relatie umana ne angajeaza total, cu inteligenta noastra, cu orgoliul nostru, cu complexele noastre de inferioritate sau de superioritate; de aceea gelosul are impresia ca este deposedat nu numai de femeia adorata, ci si de intreaga lui viata psihica. De aceea la un moment dat refuza sa-i trimita Veronicai scrisorile si o batista. Fara ele s-ar fi simtit mai gol sufleteste. Noi nu vrem sa fim numai stapinii unui trup, ci si stapinii tuturor gindurilor, senzatiilor, nelinistilor partenerei. Aceasta pare a fi "lectia" geloziei eminesciene.