Mai suna-vei, dulce corn…?

E vremea sarbatorilor… de toamna. Orasul a fost cucerit – pasnic – de sute de mii de pelerini. Ziceam, altadata, ca Iasii sint o adevarata Mecca a romanilor, referindu-ma nu doar la aceasta procesiune, de proportii impresionante, ci, mai ales, la vocatia cultural-stiintifica a urbei de pe cele sapte coline, spre care aflueaza, de vreun veac jumate, mai toata junimea moldava, si nu numai. Ma revad pe mine insumi, cu taman 50 de ani in urma, impingind (simbolic) usa masiva a Universitatii, ca sa-mi gasesc un loc printre filologi – iubitori de logos, de cuvint, adica. Mai demult si mai incoace, facultatea asta s-a chemat / se cheama de Litere, ceea ce pe mine personal nu ma prea satisface, de Filologie parindu-mi-se mult mai sugestiv si expresiv. O sa-l contrariez astfel pe profesorul Liviu Leonte – poate si pe altii -, absolvent de Litere dumnealui si incintat cind, dupa revolutiunea decembrista, s-a revenit la vechea denumire. Dar, in fine, nu asta-i baiul. De fapt, nu-i nici un bai, ci doar asumarea acestui timp, ce mi se parea de neatins, cind am devenit student si, mai ales, 5 ani mai tirziu, la absolvire. O sa-i tulbur si pe Grig Ilisei, pe Iancu Braunstein si pe ceilalti colegi cu vocatie coagulanta, care aveau obiceiul de a suna dulcele corn al reintilnirii de promotie, insa in aceasta toamna n-au mai facut-o. Sau poate ca au incercat, dar – ca intr-o parodie de-a noastra la Mistretul cu colti de argint – „si cornul suna. Insa foarte putin…"

E vremea pomenirilor… „Unde sint cei care nu mai sint?" si ma gindesc acum si aici doar la profesorii nostri de la Filologie, cei mai multi dintre ei figuri emblematice ale almei mater  si ale literelor: un Teofil Simensky, un Petre Caraman, un Gheorghe Ivanescu, un Alexandru Dima, un I.D. Laudat. Primii trei – adevarati savanti – suportau inca, in anii studentiei mele, marginalizarea proletculta, tocmai pentru ca refuzasera cultul omului nou, de fabricatie bolsevica. Magistrul Dima, mai adaptabil la regim, plutea ca un vultur plesuv peste literaturi, pe cind domnul Laudat ne descifra, cu un patos de amvon, tainele literaturii romane vechi… Un I. Agavriloaie, insa, ginere de Ibraileanu, sef de promotie cindva, dar socialist vulgar acum, facea harcea-parcea Epoca marilor clasici, pe Eminescu indeosebi, din care extragea, cu voluptate, „critica societatii burgheze"… Mai si ricana in contra lui Calinescu (la moartea acestuia a avut grija sa ne spuna ca „divinul critic" a fost fiul unei spalatorese), a lui Dima, a lui Ciopraga si a oricui se situa mai presus ca el; poate ca si de aceea n-a avut acces la calitatea de prof., pensionindu-se conf.

Il ascultam (ar fi trebuit sa-l ascultam!) apoi, monotonizind, pe Profesor, Ciopraga pre numele lui pascanean, un domn sobru, inabordabil, purtind povara traumelor din ceturile/lagarele siberiene. Ceea ce noi, atunci, evident, nu stiam, drept pentru care lipseam in proportie de masa de la cursurile sale. Ne-a dat o lectie, lasind vreo 40 de corigenti si vreo zece repetenti, fenomen fara precedent la Filologie. Pe adevaratul Ciopraga aveam sa-l descoperim in periplurile prin Iasii vechilor zidiri sau, mai tirziu, eliberat de obligatii si de complexe, la diverse colocvii si agape, cind devenea fermecator.

Ne-a cucerit, dintr-odata, magistrul  Husar,, ardelean plin de patos, stralucitor in oralitate si cam lipsit de relief in scripte. Cu el, examenul de Estetica l-am dat „pe banci de lemn", in gradina la „Casa Universitarilor", fiind, mi se pare, prima data cind intram in acel lacas de bautura academica. Pe Husar il intimpinam cu Salve, Magistre!, iar el ne ridica nivelul cu Salve, maestre! Ca, deh!, unii dintre noi incepeau a-si schimba porecla in renume…

Tot acolo, la CUI, aveam sa petrec, mult mai tirziu, minunate ore cu profesorul de Romanistica, Stefan Cuciureanu, domn’ Fanica intre convivi, doxat, dind cu tifla convenientelor, pitoresc si melancolic intr-un mixaj inenarabil. Odata l-am aflat, la restaurantul „Traian", stind la prelungita vorba cu un vinzator de loz in plic, un ins rotofei si guraliv, care-si facea veacu’ prin Piata Unirii. Rotofeiul fusese la fiica lui, in Italia, si incerca sa-i nareze lui domn’ Fanica ce si cum e pe-acolo. Dar n-apuca sa articuleze un sfert de propozitie, ca domn’ Fanica prelua… mingea si ii tinea o adevarata prelegere. Vinzatorul il asculta smerit si umilit. Sublimitatea  absurdului venea din faptul ca profesorul ii vorbea in italiana, iar „lozarul", evident, nu stia boaba…

Liantul intre studenti si profi (ma dau dezinvolt acum, dar pe atunci nu foloseam noi astfel de prescurtari liceale), liantul, asadar, erau asistentii, unii dintre ei abia iesiti de pe bancile facultatii, mai mari cu doar 2-3 ani ca noi si, poate de aceea, mai disponibili la un dialog interactiv. Plus ca, cei mai multi, aveau vocatie literara, iar promotia noastra era doldora de talente. Dezbaterile, mai furtunoase ca la seminarii, se desfasurau la Cenaclul Universitatii sau la cel de la Casa de Cultura a Studentilor, coordonate acestea, succesiv / alternativ, de Mihai Dragan, de I. Constantinescu sau chiar de magistrul Husar. Uneori mai aparea pe-acolo un Ion Apetroaie, chibzuit in toate, sau un Adrian Voica, timid cu inflacarari bruste.

In timp ce un Gavril Istrate, decan longeviv, aproape centenar acum, ne introducea cu scrisnete in Istoria limbii romane, un bucovinean, tinar si nelinistit, Ilie Dan, ne facea simpatica o materie arida, Gramatica istorica. Gramatica propriu-zisa o descifram cu mos Gafitanu si cu I. Nica, devenit mai apoi atasat cultural prin Costa Rica… Ne fascinau, insa, asistentele-n floare, de-ar fi sa le amintesc doar pe tragica Elena Stingaciu (sotia efemera a pictorului Gonceariuc), pe unduitoarea Luminita Chelaru (devenita Fassel), pe Elvira Sorohan, jderoaica numita, dupa benchiul nostim dintr-un obraz…   

Iara noi?!… Cum va spuneam, o promotie doldora de talente. A tunat si ne-a adunat, dar nu cu toba, ca la celebra „scoala de literatura", sau, ca acum, cu gramada, ci cu examen de admitere si cu examen de licenta, dat aproape la toate obiectele pe care le studiasem le-a lungul (si de-a latul) facultatii, ca puteai sa-ti iei cimpii semantici. Cei mai buni la carte si la note, dintre noi, au fost popriti asistenti la facultate (Viorica Sandu-Constantinescu, Catalina Pletea) sau filologi la Institutul academic de lingvistica, istorie literara si folclor (I. H. Ciubotaru, Florin Faifer, Stanuta Cretu, mai tirziu Mircea Ciubotaru). Unii au penetrat pe unde (radiofonice) lungi (Nicolae Florescu, la Radio Bucuresti) sau medii (Grigore Ilisei si mai sus semnatul, la Radio Iasi); Mircea Filip a devenit secretar literar la Teatrul „V. Alecsandri", Paul Drumaru – redactor la Editura Kriterion, Gheorghe Dragan – la Editura Junimea. Doar Nicolae Ionel, student si poet stralucit, s-a infundat undeva pe malul Prutului, de unde a mai iesit doar dupa 20 de ani…

Frumosii nebuni ai promotiei noastre au fost Cezar Ivanescu, Cristian Simionescu si Octavian Stoica. Ei – impreuna cu Adi Cusin, cu Stelian Baboi, cu Ioanid Romanescu – dominau Iasul literar al anilor ’60, atit la propriu, cit si la figurat. Boema lor mergea pina acolo incit isi permiteau sa repete un an, spre a-si prelungi studentia, dar si spre a deveni colegi cu noi (cum ne tachinam, atunci si mai tirziu)…

Au mai fost, in aceasta promotie, si altii, discreti, timizi, timorati, care s-au afirmat – poate au si sfintit locul – in arealul lor, de-ar fi sa-i amintesc doar pe Maria Baciu, de la Botosani, pe George Bodea, de la Cimpulung, pe Anatol Ghermanschi, de la Brasov, pe Mircea Gutter, de la Galati.

in mod sigur am uitat/am omis pe cineva, dar, la 9 lustri de la absolvire, sper sa fiu si eu absolvit…