Caută 
9 MIN
Doris Mironescu este, deocamdata, asistent universitar la Catedra de limba romana a Universitatii "Alexandru Ioan Cuza" din Iasi, critic literar, eseist, traducator, autor al unei lucrari de doctorat ce are ca tema viata si opera marelui scriitor Marcel Blecher, admirat si apreciat in toata lumea, dar mai putin cunoscut la el acasa, la Roman. Bursier in Germania, Doris si-a gasit timp pentru a vorbi cu cititorii "Ziarului de Roman" dintr-un sentiment de responsabilitate comunitara si pentru a reaminti cititorilor opera celui mai mare scriitor al acestor locuri – Marcel (Max) Blecher.
Reporter: Care sint primele amintiri despre Roman?
Doris Mironescu: Sint nascut la Roman, in 1979, am prins deci zece ani de regim ceausist. Cu toate astea, datorita in primul rind parintilor mei, pe care ii banuiesc uneori de geniu pedagogic, am avut o copilarie frumoasa, ca in Creanga. Nimic nu mi-a dat de inteles ca n-am fi fost indestulati, chiar daca veniturile familiei nu erau din cele mai mari. Boom-ul demografic al anilor ’80 mi-a daruit citeva zeci de mici tovarasi de joaca, asa ca e de mirare ca mai aveam timp de lectiile pentru scoala. Insa cu scoala nu era de gluma.
Iata de ce nu cred ca am inteles dimensiunea nefasta a comunismului atunci, ci abia mai tirziu, prin lecturi. De altfel, multa lume a cunoscut hidosenia comunismului ca si mine, fara a avea scuza unei virste prea fragede. Lumea traia prost, dar dimensiunile dezastrului economic si cultural infaptuit de Ceausescu si de ceilalti nu erau cunoscute cu adevarat. Intre timp, lucrurile s-au schimbat, acum stim, teoretic, multe despre acele vremuri, sau cel putin putem oricind sa le aflam. E de mirare ca astazi se mai gasesc oameni in stare sa regrete ca trecutul a fost lasat pentru vecie in urma. In orice caz, nu stiu pe nimeni care sa fi plins de tristete pe 22 decembrie 1989.
R.: Care ti-au fost mentorii si ce visai sa ajungi, in anii de scoala?
D.M.: Datorez inceputurile unui sir de mentori inimosi si daruiti, in primul rind doamnei profesoare Violeta Lacatusu, pictorita si scriitoare, membra a Uniunii Scriitorilor din Romania, care, in cursul orelor de romana de la Liceul "Roman-Voda", intre 1993 si 1997, dar adesea si in afara lor, a avut rabdarea si tactul de a aduce multi adolescenti aproape de literatura. Si nu numai literatura: filosofia culturii, estetica, istoria artei. Atunci am inceput sa inteleg rostul exercitiului intelectual, care nu trebuie sa ramina o simpla rutina narcisista. Si am invatat ca profesoratul nu inseamna numai transmitere de cunostinte, ci reevaluare constanta a tuturor lucrurilor deja invatate.
Adolescenta este o epoca a „febrelor", a pasiunilor stirnite brusc si imediat lepadate pentru altele. De aceea si dificultatea de a impaca scoala cu preocuparile proprii. Trebuie sa spun ca am „trisat". In cazul meu, cele mai multe pasiuni erau intelectuale. Biblioteca liceului, de care se ocupa rabdatoarea doamna Cornelia Jora, mi-a permis ore intregi de uitare, dar nu numai mie. Filosofia existentialista si literatura marilor rusi, arabescurile intelectuale moderne si postmoderne, poezia romantica si teatrul absurdului, romanele interbelice si memoriile carcerale din comunism concurau, oferind adolescentilor din generatia mea, una dintre primele care isi putea face educatia fara limitele impuse de cenzura de stat, repere intelectuale pe cit de diverse, pe atit de imbietoare. Problema nu mai era cea de a-ti procura o carte, ci de a alege intre numeroasele tentatii. Cred ca moda epocii, impusa de primele – pe atunci – traduceri din cartile tirzii ale lui Cioran sau Eliade, si-a pus amprenta asupra gindirii noastre, ceea ce nu a fost un lucru rau. Noi, adolescentii din acea vreme, am fost indreptati sa credem in cultura, in rostul ideilor de a vertebra existenta, in obligatia de a face pariuri intelectuale grele, cu miza majora. Urmarindu-i pe citiva dintre colegii cu care am pastrat legatura, realizati intre timp in tara sau in strainatate, cred ca asa gindeau cei mai multi dintre noi, iar reusita lor arata ca nu am gresit.
R.: Cum arata Romanul adolescentei tale si cit a contat pentru cariera ta?
D.M.: De la o virsta destul de mica scriam versuri; in toata adolescenta am continuat acest lucru. Era aici si ceva vanitate, credinta in atletii culturii, care produsesera texte de referinta si care nu puteau fi decit imitati, chiar si foarte stingaci. In ce ma priveste, imi cautam inca vocatia, substituind-o cu ocupatia de a face versuri. Scrisul a avut rostul sau. Pentru mine, a fost o scoala a imaginatiei. Adolescentul nu are prea multa experienta de viata, de aceea trebuie sa si-o inventeze. Inventam, de pilda, pornind de la edificiile de traditie ale orasului, cladirea Muzeului de Arta, palatul Nevruzzi sau biblioteca George Radu Melidon, un Roman mai vechi, asa cum va fi aratat el intr-o prezumtiva Belle-Époque moldoveana din perioada antebelica. Sau, trecind pe strazile cele mai de margine ale Romanului, imi inchipuiam un alt oras, medieval, de pe la 1700, cam pe cind i se taia capul, aici, cronicarului carturar Miron Costin. Tin minte ca, necunoscind destula istorie sociala, pe atunci insuficient dezvoltata la noi, reconstruiam un ev mediu romanesc pe baza slavonismelor arhaice: orasul avea „bolnita" in curtea episcopiei, era plin de sulgeri si medelniceri, multa lume care ducea o viata usoara, dar, vorba cronicii, "cu zilele in mina". Acum imi vine sa cred ca totul era scos din iscusita carte de contrafacere istorica a lui Pastorel Teodoreanu, "Hronicul mascariciului Valatuc".
Din ratacirile mele prin Romanul periferiilor, cautind vestigiile trecutului, fie el cit de apropiat (de la Arhiepiscopie pina la „bazar", de la vechea sinagoga, pe strada Stefan cel Mare, pina in parc), am ajuns sa cunosc bine orasul, asa cum fusese el vazut de catre un ilustru concitadin, scriitorul romascan M. Blecher (1909-1938), autorul unui fabulos roman care are drept personaj tocmai orasul de pe Moldova. "Intimplari in irealitatea imediata", carte aparuta in 1936 si primita cu entuziasm de catre cititorii de gust ai vremii, vorbeste despre ratacirile unui adolescent romascan, in anii ’20 ai secolului trecut, prin tot felul de locuri in cautarea unor imagini si viziuni halucinante, poetice, care sa-l faca sa simta ca traieste intr-o alta lume. Miscindu-se intre parcul municipal si maidanul bilciului din august, intre malurile surpate ale riului care margineste orasul si casele marunte care, „stringind din maxilare ca niste boxeuri", stau insirate de-a lungul cite unei strazi de la periferie, eroul lui Blecher traverseaza de fapt spatiul dintre lumea traita si aceea visata. Pentru romancierul interbelic, Romanul este, fireste, un cadru, un decor. Dar pentru adolescentul Blecher, in urma cu peste 80 de ani, ratacirile pe strazi si prin scuaruri erau cit se poate de reale. Din aceste plimbari ale mele, dar si, fireste, din lectura-revelatie a intimplarilor in irealitatea imediata, a rasarit mai tirziu ideea de a scrie, sub indrumarea profesorului Liviu Leonte, o teza de doctorat despre viata si opera lui Blecher, transformata acum intr-o carte aflata in curs de aparitie.
R.: Studentia a confirmat prima ta optiune, dar cum ai ajuns critic literar si profesor universitar?
D.M.: Am avut privilegiul de a fi student, la Iasi, in perioada de apogeu a unor filologi profesionisti, intre care Elvira Sorohan, Dan Manuca, Nicolae Cretu, sau romascanii Dumitru Irimia si Viorica S. Constantinescu. Scoala veche a filologiei iesene, lingvistica coseriana si hermenutica literara erau bine reprezentate. Tot din proximitatea universitatii proveneau si scriitorii locali cei mai admirati, care nu faceau parte neaparat dintre „oficialitatile" culturale zonale. Scriitorii ieseni Liviu Antonesei (poet si eseist stralucit), Serban Alexandru (autorul romanului-feerie textualista "Omul e mort"), O. Nimigean (poet de rafinament, care anul trecut a publicat excelentul roman "Radacina de bucsau"), Dan Lungu (romancier multitradus in strainatate), Constantin Acosmei (cel mai apreciat poet al „noului val" de la sfirsitul anilor 90) reprezentau, pentru noi, cei tineri, un fel de constelatie ce trebuia emulata. Din intimplare, promotia studenteasca din care am facut parte era si ea una destul de activa. Iasul era atunci un oras al cenaclurilor studentesti, in special al unuia care, prin scriitorii care au iesit din acest atelier, a intrat deja in istoria… literaturii noi: Cenaclul Outopos. Participau acolo nume de notorietate ale generatiei mai noi, intre care poetii Serban Axinte si Livia Iacob, prozatorii Florin Lazarescu si Lucian Dan Teodorovici, criticii Bogdan Cretu si Adrian Romila. Fiecare intilnire era destul de severa, fara complezente prietenesti. Ascultindu-i pe poetii cenaclului, crestea si exigenta fata de propriile-mi productii.
In cele din urma a trebuit sa accept ca poezia pe care o citeam depasea cu mult ceea ce scriam si sa spun si eu, ca Emil Botta: „Alianta noastra e sfarimata / Si as vrea, poezie, sa nu te mai vad niciodata", renuntind la ambitia originalitatii creatoare. Insa fascinatia a ramas: marea intrebare a inventiei, a productiei in literatura, cum se face ca din nimic apare ceva. Din aceasta fascinatie a iesit preocuparea mea curenta de critic literar, care continua vechea obsesie de a intelege de unde vine valoarea artistica.
R.: Incotro merg literatura si critica literara?
D.M.: Critica literara, ocupatie ea insasi plina de satisfactii, nu ma reprezinta totusi decit pe jumatate. Cealalta jumatate este profesoratul, prin cursurile si seminariile de istorie literara, eminescologie si teoria literaturii pe care le tin cu studentii de la romana, la Facultatea de Litere a Universitatii "Alexandru Ioan Cuza" din Iasi. Munca de catedra este una dintre indeletnicirile cele mai placute, de vreme ce nu trebuie sa fac altceva decit lucrurile pentru care ma pregatesc de cind ma stiu. Nu e o profesiune deloc repetitiva: pe de o parte, pentru ca intrebarile complexe carora, ca profesor, te straduiesti sa le gasesti raspuns, se adincesc progresiv, pe masura ce le urmaresti cu mai mare seriozitate; pe de alta parte, pentru ca in fata unor noi generatii ai de-a face de fiecare data cu alte inteligente, care ataca problemele altfel. In plus, pot sa ma laud, fara sa gresesc, ca lucrez alaturi de un colectiv dintre cele mai tinere si, adaug imediat, cele mai talentate din tara, cu oameni a caror calitate este deja recunoscuta in comunitatea academica si in publicistica literara, intre care Constantin Pricop, Lacramioara Petrescu, Gabriela Gavril, Antonio Patras, Bogdan Cretu, Emanuela Ilie, Iuliana Savu (romascanca si ea, colega de-a lungul studiilor) si altii, pe care nu ii mai mentionez aici. Sint solidar cu interesele lor intelectuale si cu dedicatia lor profesionala. Critica literara, pe care o exersez de vreo zece ani in citeva dintre revistele de cultura importante din tara ("Timpul", "Transilvania", "Suplimentul de cultura", "Bucurestiul cultural", "Ex Ponto", "Observator cultural" etc.), mi-a permis sa descopar ce poezie si proza de calitate se scriu azi in Romania. Faptul neverosimil al productiei de valori se petrece si acum, in prezent, si nu a avut loc doar cindva, intr-o vreme de mult trecuta, cind se mai petreceau minuni pe pamint. Alaturi de generatia virstnica a scriitorilor afirmati in urma cu 30-40 de ani exista si autori tineri, pentru care pariul e sa se povesteasca pe ei insisi, sa justifice ca au dreptul sa intre in seria prestigioasa a literaturii romane de pina acum. E o generatie ce trebuie sa isi descopere temele ei majore, temele timpului ei. De aceea, nu m-am mirat sa intilnesc la acesti tineri scriitori o preocupare fata de felia de istorie rezervata lor, care se intimpla sa fie si a mea: comunismul anilor ’80 in "Noapte buna, copii!", de Radu Pavel Gheo, si "Cine adoarme ultimul" de Bogdan Popescu, suisurile si coborisurile tranzitiei la Bogdan Suceava ("Venea din timpul diez"), Dan Lungu ("Raiul gainilor") sau Lucian Dan Teodorovici ("Circul nostru va prezinta:"). Se intimpla ca exista in Romania de astazi un numar de scriitori tineri si inteligenti, ale caror ambitii literare si mize existentiale califica o generatie, una la care ader in mod organic.
Sursa: Ziarul de Roman
