Roman, povestire, personaj, fantezie… o conferinta de Cristian Teodorescu

In primul rind as dori sa trec peste faptul in sine, si anume ca scriitorul face roman din povestiri, lucru ce a fascinat citiva comentatori – iar aici le amintesc faptul ca mai tinarul Lucian Dan Teodorovici a facut, tehnic vorbind, acelasi lucru in acelasi an 2009.

Ce mi se pare important si unde cred eu ca se afla adevarata miza a cartii? Ei bine, tocmai intoarcerea la povestire, atentie, la povestire, nu la proza scurta, fie ca aceasta vine mascata sub faldurile intregului romanesc, fie ca este abordata per se, bucata cu bucata. Cristian Teodorescu povesteste aici asa cum altii scriu texte: convins de inevitabilitatea actului. Sa-mi fie iertata mojicia, insa un adevarat scriitor nu poate decit sa povesteasca, asa cum un artizan al textului poate doar sa produca text. Cele peste o suta de mici povestiri (nu cred sa depaseasca vreuna trei pagini) intra in mecanismul holist al romanului, acest gen tiranic, Cenusareasa devenita regina prozei de mai bine de doua secole si ceva.

Cu riscul de a ma repeta, cred ca adevarata maiestrie (horribile dictu!) a prozatorului se intrevede abia in speciile scurte, adica exact acelea pe care publicul cetitor si cumparator le ocoleste cu groaza. E de inteles, la o adica: cum sa citesti povestiri cind exista riscul de a o termina cu Esmeralda dupa trei pagini, abia cind sufletelul tau se atasase ca scabia de personagiu? De aceea cred ca aici e prima manevra strategica a prozatorului: a ascuns mai bine de o suta de povestiri sub masca populara a romanului.

Un roman care nu se limiteaza la deja celebrul Eu chinuit

A doua miza: liniaritatea traditionalista pe care Medgidia lui Teodorescu o impune lecturii. Daca exista salturi inainte si inapoi in timp, acestea se datoreaza in mare parte imperfectiunii memoriei, dar si faptului ca Totalul e alcatuit din reconstituiri ce au mai multe surse. Cititorul stie, fie ca e vorba chiar de avertizarea scriitorului, fie ca aluziile se afla tocmai in text, ca povestirile din volum au la origine amintirile personajelor sau ale urmasilor reali ai acelor personaje.

Si, ca tot am ajuns la personaje, iata, in sfirsit, un roman care nu se limiteaza la deja celebrul Eu chinuit si la eventualii sai catalizatori, ci reuseste sa creeze citeva zeci de personaje pline de culoare, de viata, ba chiar atinge performanta ca fiecare personaj-centru al unei povestiri sa devina pilonul principal al naratiunii timp de doua-trei pagini. De aici vine si parerea mea ca adevaratul target al cartii a fost reabilitarea mascata a povestirii. Pe o intindere care altui prozator contemporan i-ar fi ingaduit sa insire citeva dintre panseurile naratorului, Cristian Teodorescu schiteaza un personaj minor, ii daruieste datele existentiale majore si reuseste chiar sa-l caricaturizeze sau sa-i daruiasca trasaturi inconfundabile. Toate acestea sint completate de faptul ca personajele importante vor migra, in virtutea scurgerii timpului, dintr-o povestire in alta.

Alternanta istorie mare-istorie mica, un joc plin de maiestrie

Alt joc plin de maiestrie: permanenta alternanta istorie mare-istorie mica. Atit spatiul, Medgidia redata prin cele citeva puncte cardinale ale sale, circiuma garii, bordelul din deal, cazarma, cit si personajele evolueaza sub cizma mai moale sau mai putin data cu crema a Istoriei. Fie ca e vorba de guvernarea legionara ale carei ispravi reverbereaza uimitor de violent pina in pasnica Medgidie, fie ca e vorba de guvernarea Maresalului, de anii de razboi, de venirea rusilor, centrul romanului, circiuma lui Fanica Theodorescu, sta sub pecetea cuvintelor patronului: aici e circiuma, ce se intimpla afara ramine la usa. Lege oarecum valabila, pina la venirea comunistilor.

Personaje memorabile: Ionica ospatarul, fost angajat pe nava de croaziera si pe Orient-Express, cel ce dobindise citeva limbi straine si care a adus cu el in restaurantul garii un pic din staiful fostelor locuri de munca, un adevarat Jeeves local, care va muri la fel de pitoresc cum isi traise viata: inghitind, intr-un avint amoros, 50 de ardei iuti, la prinsoare cu un mecanic de locomotiva. Maiorul Scipion, ofiterul dotat cu o strasnica coloana vertebrala care rateaza de citeva ori sa fie avansat, din principiu, apoi le refuza rusilor dreptul de a intra in cazarma sa, drept care ajunge vreo cinci ani prin locurile de reeducare, Virginica, sotia din Ada Kaleh a lui Fanica, circiumareasa destoinica si alcoolica, Judecatorul, cel ale carui prestanta si influenta locala incep sa scada odata cu primele povestiri, iar evanescenta asta duce pina la disparitia sa din final, primarul Mitica, ticalosul care-si zboara creierii, minat de constiinta ce nu putea uita ca daduse oameni ai orasului pe mina rusilor etc.

Sint total de acord cu Daniel Cristea-Enache atunci cind spune ca predoslovia scriitorului e o mostra de viclenie auctoriala: nu poti citi aceste povestiri intr-o ordine aleatorie, asa cum nu poti sari peste unele dintre ele fara a pierde firul natural al scurgerii istoriei si vietii. As merge mai departe: cine citeste aceasta carte de la inceput la sfirsit are senzatia ca un film color, cu sunet, va deveni, treptat, alb-negru, pe fondul unei taceri asurzitoare.

Toata culoarea caragialesca, tot epicul care tisneste din fibrele primelor povestiri se vor pierde sub Istorie, in final. Griul comunist niveleaza tot, aduce destinele la numitor comun, acela al santierului uman.

Cartea lui Cristian Teodorescu e o reconstituire, a orasului fantoma Medgidia, dar ar putea fi la fel de bine reconstituirea unei tari fantoma, a unei lumi disparute, ca sa folosesc o sintagma deja aplicata reconstituirilor personale. Ce e extraordinar aici, insa, e faptul ca toata aceasta viata prezenta in fiecare caramida a orasului disparut nu a fost atinsa de privirea prozatorului. Este, orice ar spune altii, povestire, fantezie. Iar asa ceva putini pot sa faca.

Cristian Teodorescu, Medgidia, orasul de apoi, colectia "Proza", Editura Cartea Romaneasca, 2009