Amintiri din vremea când lipeam casetele audio cu scoci. Ce muzică ascultă lumea şi cu ce folos? Iată opinia psihologului

Aristotel, care credea că muzica ar trebui să aducă omului bucurie și satisfacție, a susținut că arta guvernată de muza Euterpe este capabilă să influențeze latura estetică a sufletului, modelând personalitatea umană. Această idee a stat mai târziu la baza teoriei afectelor. Înaintea lui, Platon susținuse o ipoteză similară, afirmând că un caracter poate fi judecat după gusturile sale muzicale, iar mai târziu, în zilele noastre, psihologul ceh J. Shvantsara a mers mult mai departe, afirmând că muzica are o influență majoră asupra dezvoltării personalității ca și ereditatea, mediul și educația. Știința cunoaște deja „efectul Mozart”, care demonstrează că bebelușii care ascultă frecvent, de pildă, Flautul fermecat se dezvoltă din punct de vedere intelectual și psihic mult mai repede decât copiii de aceiași vârstă cu ei.

De curând, însă, a fost introdus în circuitul științific și termenul „efect Vivaldi”, descoperit de cercetătorii italieni care, în urma investigațiilor făcute, au demonstrat că ascultarea regulată a celebrei lucrări simfonice Anotimpurile îmbunătățește proprietățile memoriei la persoanele în vârstă și alină durerile fizice. Un alt studiu efectuat în Leipzig, Germania, de către cercetătorii Institutului Max Planck, a demonstrat că subiecții au prezentat, în urma unei audiții muzicale, mai mulți anticorpi și mult mai puțini cortizoni. Mai mult decât atât, unii cercetători afirmă că muzica contribuie și la prevenirea bolilor cardiovasculare, prin reducerea tensiunii arteriale și a frecvenței cardiace. Un efect demonstrat al muzicii este creșterea nivelului de hormoni și al altor substanțe din organism, esențiale pentru energia psihică și pentru concentrarea mentală. După cum vedem, muzica aduce cu sine multe beneficii omului și multe dintre acestea cititorii deja le cunosc, prin urmare, nu vom insista asupra lor. Genurile muzicale, după cum ne spun unele studii, au, se pare, și o influență negativă, în special asupra copiilor și adolescenților și astăzi încercăm să vedem cât e de adevărată această afirmație.

În anii adolescenței, există o luptă acerbă între părinți și copii pentru dreptul de a asculta muzica pe care și o doresc. Multor părinți nu le plac stilurile de muzică cu care nu sunt familiarizați – rock, heavy-metal, rap, trans, house, manele. Îmi amintesc cât de plăcut surprinsă am fost când o amică ne-a spus că mamei sale, în vârstă de 74 de ani, îi plac Rammstein și Jamiroquai. Majoritatea părinților amicilor mei, oameni care au o vârstă respectabilă, sunt obișnuiți să asculte hituri românești din perioada ceaușistă, după care, în tinerețe, dansau la petreceri sau le ascultau la radio, televiziunea fiind aproape inexistentă atunci. Firește, nu toți, printre ei se află și nostalgicii după Beatles, Jimi Hendrix sau Morisson, Joplin etc. Noi, adolescenți fiind pe vremea aceea, împrumutam casete de la prieteni, pe care aceștia le primeau din Occident de la rudele fugite din țară, le schimbam între noi, le-ascultam până li se rupea banda. O lipeam cu scoci, se rupea din nou, le copiam să fim siguri că nu pierdem melodiile preferate. Și părinții noștri ascultau, dacă aveau ocazia, odată cu noi, altceva decât muzica care era difuzată la radio, chiar dacă mai bolboroseau în sinea lor nemulțumiți în aparență de ceea ce ascultau progeniturile lor cu o ureche întoarsă mereu spre Vest. Cine cântă? m-a întrebat mama, într-o zi, stând proptită în ușa camerei mele. Led Zeppelin, i-am răspuns. A ridicat o sprânceană. Ți-am luat pick-up să asculți melodii serioase, ce melodie mai e și asta, doamne, iartă-mă!? Apoi, după nici o lună a venit acasă cu o casetă: Un coleg de birou a tras-o de la prietenul lui. I-am zis să-mi dea și mie o copie, dar nu e cu Zepelinii. Dar e muzică din asta, mai zbuciumată, de-a voastră… Erau piese amestecate ale lui Jackson, Europe din albumul The final countdown, ACDC din For those about to rock we salute you, Prince, Pink Floyd, Scorpions, Bon Jovi, Bruce Springsteen. Dă și tu mai tare, mi-a spus, prefăcându-se că aranjează niște pahare în vitrină, să aud și eu când gătesc, la bucătărie, mândră de cadoul ei. De câte ori le reascult, îmi amintesc de mama, care, ca mulți alți părinți, n-a putut recunoaște pe moment că muzica generației mele, deși o blama, găsind-o a fi „neserioasă”, i-a stârnit curiozitatea.

Fiecare persoană are propriile preferințe în muzică, în plus, există preferințe muzicale pentru aproape orice ocazie din viață. Majoritatea oamenilor pe care îi cunosc aleg melodii diferite sau chiar stiluri muzicale diferite în timp ce fac lucruri diferite, cum ar fi atunci când fac curățenie, când conduc, când fac sport, când iau masa cu prietenii sau când vor să danseze. Cred că alegerea noastră de a asculta cutare sau cutare compoziție este importantă pentru lumea noastră interioară. Piesele muzicale pe care le alegem ne ajută să ne relaxăm după o zi de muncă, să uităm de probleme sau să ne înveselim, să ne imaginăm și să trăim în interiorul nostru, prin imaginație, ceea ce nu putem trăi în viața reală. Perioadele, evenimentele din istoria noastră personală pot fi asociate cu o anumită melodie, iar gusturile, nu-i așa?, ar trebui să nu se discute.

Astăzi, muzica exprimă, adeseori, subiecte care anterior erau considerate tabu, cum ar fi drogurile, sexul timpuriu, crima, alcoolismul, satanismul, violența și multe altele. De ce aceste subiecte? Din cauza societății, am spune, aflată într-o schimbare rapidă în ultimele decenii, ceea ce era interesant ieri, azi nu mai e, invadată de prea multe informații, tehnologie, lucruri incitante, provocatoare, mai ales pentru tineri, o schimbare care face să interfereze prea ușor moralul cu imoralul, binele cu răul. Aproape că nu mai avem timp să le deosebim, vin peste noi alte și alte provocări. Însă, societatea nu este singurul lucru care influențează piesele muzicale. Responsabile sunt și mass-media sau social media care manipulează pentru a genera consumul de produse, de pildă. Dorința de a acumula bani, de a trăi în opulență, de a fi băiatul rău, netemut de pe stradă, veșnic certat cu forțele de ordine și autoritățile, dorința de a ne etala corpul și intimitatea, libertinajul – nu doar cel sexual, ci și cel al consumului de droguri, toate sunt subiecte pe care le regăsim, de multe ori, în versurile melodiilor pe care le ascultăm. Practic, melodiile reflectă societatea în care trăim. Nu aduc cu sine nimic nou, așa cum s-ar crede, nimic mai mult decât oferă social media sau strada, de exemplu.

Din dorința ca piesele lor să devină cât mai comerciale, iar ei cât mai vizibili din marea masă de cantautori care a invadat scena, unii se folosesc de versuri degradante, rasiste, xenofobe, obscene, scopul fiind acela de a face orice pentru a putea să capete recunoaștere printre tineri. Bazându-se pe insecuritățile psihice ale publicului tânăr, soliștii, mulți dintre ei efemeride fără voce și cultură artistică, capătă valoare, creându-le tinerilor falsa impresie că „starurile” ce se perindă pe scenă empatizează cu modul lor nonconformist de a gândi. De exemplu, în melodiile hip-hop se idealizează, de cele mai multe ori, un comportament bazat pe consum excesiv de droguri, agresiune și comportament sexualizat, manelele aduc ca model de viață abundența banilor, a „merțanelor”, a bărbatului în jurul căruia gravitează doar femeile sexy, așa, „ca să moară dușmanii”, acestea reprezentând un stil de viață ce pare perfect în ochii tinerilor care se confruntă, în vulnerabilitatea specifică vârstei lor, cu întrebări multiple privind propriul sine și propriul lor drum în viață și care îşi testează limitele sociale în vederea stabilirii propriei identități și independențe.

O problemă, într-adevăr, care poate fi luată în serios este segregarea socială ca urmare a influenței extrem de mari pe care muzica o exercită asupra tinerilor, aceștia tind să se alăture unui grup ce are aceleași gusturi muzicale, pentru că împărtășesc aceleași principii asupra modului în care trebuie trăită viața. Principala problemă constă în faptul că aceste segregări apar la nivel social, bazându-se pe un criteriu pur subiectiv, anume cel al preferințelor muzicale. Mai mult decât atât, se naște și o discriminare între grupuri, fiecare considerându-l pe celălalt ca fiind inferior și având principii de viață ori prea vetuste, ori prea excentrice, de la caz la caz. În final, acest lucru poate duce la o slabă comunicare între indivizii ce aparțin aceleiași comunități. Un tânăr căruia îi place muzica heavy-metal nu va petrece prea mult timp alături de cineva căruia îi plac manelele lui Salam sau Jador. Și nu doar că nu-l va accepta în grupul său, dar se va crede net superior acestuia, deși faptele lui, dacă îl luăm la scuturat, nu certifică asta.

Adolescenţii au o înclinaţie naturală pentru muzica modernă şi nu pot înţelege pe deplin care sunt efectele fiecărui gen muzical. Este normal să se întâmple asta. Nimeni nu stă să despice firul în patru când participă la un concert sau când merge în club, despicatul în patru e, de regulă, treaba psihologilor, nu? Și nu doar a psihologilor, ci ar trebui să fie, mai ales, a familiei și a profesorilor. După cum știm din afirmațiile celor care au copii elevi, în şcoală există o limitare a predării muzicii din partea profesorilor de specialitate. Când eram elevă în școala generală, profesorul nostru de muzică obișnuia ca preț de jumătate de oră să ne familiarizeze cu diverse piese din repertoriul clasic, apoi în minutele rămase să ne explice ceea ce audiasem. Școala ne ducea la Filarmonică și Operă, în fiecare săpămână aveam bilete la spectacole. Acolo am aflat de Paganini, Wagner, Debussy, Gershwin. Generația mea a avut, așadar, acces, de timpuriu, nu doar la muzică pop, heavy metal sau rock, pe casete împrumutate, dar și la muzica clasică, cultă. O bună educație muzicală știm că produce sentimente și emoții corespunzătoare, nu doar o mare deschidere spre toate genurile muzicale. De aceea, elevii ar trebui să fie educaţi ca, atunci când ascultă o piesă, să descopere modul cum se exprimă sentimentele şi emoţiile prin muzica respectivă. Adolescenții, în general, manifestă o preocupare pentru raportarea muzicii la efectele pe care aceasta le produce asupra stărilor lor emoţionale, situaţiile reflectate în melodii devin parte a experienţei de viaţă a adolescentului, la trăirile lui, acesta raportându-le permanent la nivelul registrelor sale interioare. Trecând treptat de la emoţie la sentiment, adolescentul priveşte muzica nu numai ca posibilitate de a-şi petrece timpul cu plăcere ascultând-o în căști, ci și de a reda propriile lui gânduri, năzuințe, dorințe sufletești. Și cum o poate el să găsească ceva potrivit, o oglindă perfectă a propriilor trăiri, dacă în familie se ascultă, de pildă, doar manele, iar familia și școala nu-i oferă nimic în plus?

Se tot spune că muzica rock are un impact negativ asupra psihicului unui tânăr din cauza „distructivității” stilului în sine. Muzica rock, ca și heavy metal, a fost acuzată, credem noi, în mod fals, că produce tendințe suicidare la adolescenți, oricât de sănătoși mental ar fi ei. Să clarificăm: această tendință nu este cauzată de ascultarea muzicii rock. Unele probleme ale unui adolescent, cum ar fi lacune în educație, lipsa atenției și iubirii din partea părinților, abuzul de orice fel, disfuncționalitatea familiei, bullyingul, consumul de alcool și droguri, acestea pot conduce, în amestec cu alți factori externi, tânărul fragil din punct de vedere psihologic spre actul suicidar, nicidecum muzica rock. Un spirit fragil, neînțeles și ignorat va găsi în orice melodie, fie că e una rock, fie că e pop, populară sau manea o rezonanță a propriei suferințe, iar dacă melodia impune un anumit mesaj, desigur, el poate fi un receptor perfect pentru a duce la îndeplinire un act sumbru. Problema nu e rock-ul, muzica, ci istoria sa personală, și dacă nu va fi o melodie care să-l conducă spre acte teribile, atunci va fi o poezie citită pe facebook, o replică răutăcioasă a unui prieten, o atitudine zeflemitoare sau violentă a unui coleg de clasă.

După cum am menționat, muzica pe care o persoană alege să o asculte ține de preferințele sale personale și de rezonanța pe care o are aceasta în interioritatea sa. Acest lucru duce la concluzia că influența muzicii asupra psihicului uman depinde, în primul rând, de persoana însăși, de caracterul său, de calitățile sale, de istoria sa interioară și, bineînțeles, de personalitatea sa. Așa că trebuie să alegi și să asculți o muzică care este întotdeauna pe placul tău, și nu cea care este impusă de alții ca fiind cea mai potrivită pentru tine. Pentru tine acea muzică pe ritmul căreia plutești îți este utilă și necesară, te regăsești în armonia sunetelor ei, te energizează, fie că e vorba de jazz, cultă, electronică, heavy metal, populară, indiferent ce gen este, acea muzică este oglinda în care emoțiile și sentimentele tale se reflectă. Și, da, vorbim de muzică, nu de subproducții cu iz rasist sau obscen. Și, da, vorbim de muzică, nu de concertele unde se vând tinerilor, sub nasul și cu îngăduința autorităților, droguri, cu care, mai apoi, este asociată, de către societate, pe nedrept, muzica. Iar ca un tânăr să poată face diferența și să aleagă ceva potrivit pentru el, să găsească oglinda în care să-și reflecte interioritatea, să găsească ritmul care să-l modeleze, e nevoie de cunoașterea diversității și de educație. Acesta este rolul familiei și al școlii, nu al producătorului de spectacole care vinde bilete online și care trăiește din afacerea asta, nu al amendatului Gheboasă, sau cum l-o mai chema pe individul, de altfel frumușel, rătăcit, credem, dintr-o întâmplare, pe scena Untold.

Cristina Danilov este psiholog