• Însă un studiu realizat de un grup de cercetători din toată ţara arată că în primii doi ani, martie 2020 – decembrie 2021, dincolo de pierderile irecuperabile de vieţi omeneşti, statul român a cheltuit 1,35 miliarde de euro doar pentru spitalizarea celor infectaţi cu SARS-CoV-2. La această sumă se adaugă alte miliarde injectate pentru susţinerea unei economii blocate de lockdownuri medicale.
• Partea plină a paharului? Avem spitale care s-au dotat cu aparatură medicală la care nici nu visau în 2020. Uniunea Europeană a abandonat politica pre-pandemie, conform căreia nu finanţa construcţia de spitale în ţările membre, iar statul român s-a văzut nevoit să mute investiţiile în unităţi medicale de la capitolul promisiuni electorale la planuri de acţiune.
• Iaşul aşteaptă, într-un viitor previzibil, Institutul Inimii, finanţat cu fonduri europene, şi un nou spital de Boli Infecţioase, finanţat de statul român.

Fondul Monetar Internaţional estimează că, până la finalul anului 2024, pandemia va genera costuri totale asupra economiei globale de 12,5 trilioane de dolari. Cercetătorii David Cutler şi Lawrence H. Summers, fost secretar al Trezoreriei, au estimat că „factura” pandemiei în SUA va fi de circa 16 trilioane de dolari. Au inclus în calculul lor nu doar costurile asupra economiei, ci şi costurile legate de sistemul de sănătate, cât şi impactul dispariţiei persoanelor apte de muncă.

În România, singurul cost sigur pe care-l ştim al pandemiei este că s-au stins din viaţă 67.650 de persoane din martie 2020 şi până la mijlocul lunii februarie 2023. 67.650 de români despre care ştie statul, apar în registrele oficiale, şi îi găsim menţionaţi pe site-ul Ministerului Sănătăţii, după cinci click-uri, în buletinele destinate presei.

Toate site-urile spre care eram îndemnaţi, cu sfinţenie, să le consultăm în perioada stărilor de urgenţă şi de alertă, sunt neactualizate din 2022.

Nu există nicio estimare făcută oficial, de către stat, prin Ministerul Sănătăţii sau Institutul Naţional de Sănătate Publică, cu privire la costuri din perioada pandemiei. Nici la nivel economic, macro, nici la nivel de investiţii şi cheltuieli în domeniul sanitar.

Cheltuim şi astăzi, în medie, 2.267 de euro / pacient internat cu COVID-19

Singurul reper pe care l-am identificat provine din mediul academic: un studiu realizat de un grup de cercetători români de la mai multe universităţi, spitale publice şi firme private, cu profil medical – „Epidemiology, hospitalization cost, and socioeconomic burden of COVID-19 in Romania”.

Aceştia au determinat că în primii doi ani ai pandemiei, până în decembrie 2021, statul român a cheltuit circa 1,35 miliarde de euro doar pentru spitalizarea şi tratarea pacienţilor internaţi.

Grupul de cercetare a fost coordonat de către cadrul didactic László Lorenzovici de la Universitatea „Sapientia” din Târgu Mureş, care este şi directorul general al Hospital Consulting, calitate din care s-a preocupat mai mulţi ani de gestionarea eficientă a costurilor din sistemul public de sănătate.

Specialistul a explicat pentru „Ziarul de Iaşi” că studiul realizat a determinat că statul român a cheltuit, în medie, 2.267 de euro / pacient spitalizat.

Pe toată durata colectării datelor şi în special la momentul extrapolării, cercetătorii au preferat să subestimeze costurile decât să rişte o supraestimare a lor.

Pandemia încă are mistere: nu ştim câţi pacienţi au fost internaţi cu COVID-19 în România

László Lorenzovici a explicat că această sumă vizează costurile totale, de la salariile personalului implicat în tratarea pacienţilor, până la costurile fixe legate de plata utilităţilor sau a resurselor medicale de tip consumabile.

Estimarea s-ar putea extinde şi pentru anul 2022, dar ne lipseşte o informaţie fundamentală: statul român nu specifică nicăieri câţi pacienţi COVID-19 au fost internaţi, în total, în spitalele din România. Şi nici nu putem estima această cifră din ce s-a comunicat public până în momentul de faţă.

Prin urmare, conform studiului, rămânem cu cifra de 1,35 miliarde de euro pentru primii doi ani şi cu posibilitatea de a extrapola ulterior, dacă statul român va furniza astfel de informaţii.

Însă costurile de gestionare a pandemiei nu se încheie nici la finalul lui 2022, chiar dacă s-a spus de mai multe ori că „România a învins pandemia”. Sunt înregistrate în continuare cazuri, iar formele de long-COVID şi sechelele celor care au avut forme grave vor fi decontate, în continuare, de acelaşi sistem de sănătate.

Doar medicaţia şi tratamentul unui pacient de ATI la Iaşi a costat în medie 2.064 de euro

La Terapie Intensivă, însă, costurile explodează. Conform studiului, pentru un pacient internat la Terapie Intensivă România a cheltuit circa în medie 540 de euro / zi, iar pentru un pacient care avea nevoie de ventilaţie invazivă s-a plătit în jur de 8.336 de euro / caz internat.

Am luat legătura cu dr. Florin Roşu, managerul Spitalului de Boli Infecţioase din Iaşi, pentru a încerca să vedem, comparativ cu acest studiu, care au fost costurile strict medicale pentru tratarea bolnavilor de COVID-19 internaţi la Terapie Intensivă în capitala Moldovei, unde au fost internate cele mai grave cazuri.

Dr. Florin Roşu a explicat că la Iaşi s-au cheltuit, în medie, 2.067 de euro pentru a trata un pacient la ATI. Suma include costul medicaţiei şi alte cheltuieli conexe de tratament, fără a include, la fel ca în studiu, costuri fixe precum salariile personalului medical sau utilităţile. (n.red. cifrele sunt valabile la nivelul începutului anului 2023, când a fost realizată această analiză)

Managerul atrage însă atenţia că în acest calcul nu au fost luaţi în considerare pacienţii care sufereau de diferite comorbidităţi. Pentru aceştia a fost nevoie de personal suplimentar, de medicaţie aparte şi de proceduri medicale diversificate, cum ar fi dializa, dar şi de o perioadă mult mai lungă de internare. De aceea, în cazul lor, costurile ar putea sări cu uşurinţă de 3.000 de euro / pacient cu o durată medie de internare, spune dr. Roşu.

„Am avut pacienţi tineri, fără comorbidităţi, aparent sănătoşi, dar care au avut nevoie de îngrijire în Terapie Intensivă. Au fost însă şi alţii care au necesitat şi alte manevre, precum dializa sau fibrobronhoscopie (n.red. determinarea afecţiunilor pulmonare, infecţii sau inflamaţii). Noi am încercat să facem pe cât posibil încât pacienţii să nu ajungă la ATI, i-am urmărit în pre-terapie intensivă pe cei care aveau risc de decompensare”, a explicat dr. Florin Roşu.

Spitalele mici şi mijlocii, pe care am vrut să le închidem în 2012, au salvat sistemul sanitar de colaps

Dincolo de costurile directe, care nu pot fi calculate complet, pandemia ne-a oferit şi unele lecţii de management sanitar pe care, ca ţară, nu am fost capabili să le învăţăm la timp.

Cele mai puternice imagini ce evadau cenzurii din China, în decembrie 2019, înfăţişau holurile spitalelor pline de oameni cu mască care cereau să fie văzuţi de un doctor. Un scenariu care se putea repeta şi în România, dacă nu exista o mână de spitale pe care statul plănuia să le închidă.

„Spitalele mici şi mijlocii ne-au salvat în pandemie”, crede László Lorenzovici. Au preluat o parte dintre cazurile mai uşoare care deja sufocau unităţile mari, din reşedinţele de judeţ, ce ajunseseră la un pas de colaps.

E vorba de spitalele orăşeneşti, municipale, primele care au fost închise conform „Strategiei Naţionale de Raţionalizare a Spitalelor” din 2011, mare reformă ce a introdus cardurile de sănătate şi care, 12 ani mai târziu, tot nu funcţionează cum trebuie. Pe 67 astfel de spitale s-a pus lacătul la 1 aprilie 2011, dar odată închise, primăriile şi oamenii le-au cerut înapoi şi s-au luptat ani la rândul să le redeschidă.

În unele locuri au reuşit. În judeţul Iaşi a fost un singur astfel de spital închis, la Târgu Frumos, unde micuţul Spital de Boli Cronice „Sfântul Ioan”, cu mai puţin de 100 de paturi, a fost ţinut în conservare patru ani până când a internat din nou pacienţi, în ianuarie 2015. De atunci, însă, a fost măcinat de aceleaşi probleme de infrastructură, dotări şi, în special, de personal. Medicii care nu pleacă în străinătate aleg spitale din marile centre universitare.

„În pandemie, statul român a înţeles că spitalele mici şi mijlocii sunt importante într-un «ecosistem de sănătate». Sper că am depăşit mentalitatea că tot ce este mic trebuie închis şi nu e bun. Cu ajutorul acestora, a existat posibilitatea ca spitalele «să se împartă în două»: anumite unităţi să preia patologia COVID-19 şi altele să preia patologia uzuală. Dacă nu existau spitalele mai mici şi mijlocii, care să preia o parte din povară, atunci spitalele mari cu siguranţă că ar fi clacat”, a explicat cercetătorul.

Aici spune László Lorenzovici că este momentul de cotitură al statului român. Momentul în care trebuie să arate că a învăţat ceva din pandemie: faţă de 2011, când trimitea oamenii cu trenul la spitalele din marile centre universitare, trebuie să găsească formule să ţină funcţionale unităţile medicale din oraşele mai mici. Să găsească o formulă să ducă medici acolo.

Însă problema nu ţine doar de cât de gospodari sunt politicienii şi guvernanţii, ci unele interese provin chiar din sistem, explică Lorenzovici. Centralismul care bântuie România vine şi din orgoliul marilor profesori care nu acceptă că unele cazuri pot fi tratate şi în spitale care nu sunt conduse de ei.

„Este şi interesul marilor profesori, care au spus mereu că spitalele mici din alte oraşe nu sunt bune, iar pacienţii au fost nevoiţi să vină spre marile centre. Fiindcă interesul pacientului ar fi să aibă un spital cât mai aproape de el, nu să meargă, din judeţ, până la Iaşi ca să se trateze. În pandemie am văzut că nu se poate merge pe totul sau nimic, cu un singur spital care să preia totul. Bineînţeles că unele patologii trebuie în continuare concentrate în marile centre, dar trebuie să existe, pentru patologii de rutină, capacitate de rezolvare şi în localităţile mijlocii. Nu trebuie să fie un spital la fiecare colţ de stradă, dar trebuie să fie o situaţie de mijloc”, a conchis László Lorenzovici.

Cum a împins pandemia Europa spre „cheltuieli pozitive”

Însă spitalelor din România, mici sau mari, li s-a deschis o fereastră de oportunitate pe care puţini o aşteptau înainte de 2020. O fereastră care a transformat o parte din fondurile aruncate în luptă de statul român – şi la nivel european – pentru combaterea pandemiei în ceea ce vom numi „cheltuieli pozitive”.

Bani investiţi într-un moment de tragedie, dar care vor salva vieţi şi la mult timp după ce COVID-19 va deveni o răceală sezonieră. Obiceiuri şi rutine dobândite de personalul medical care ar trebui să permită sistemului să reacţioneze mai rapid şi să fie mai adaptabil la următoarea tragedie majoră care ne va lovi.

„Achiziţiile «pentru orice» s-au făcut în vara lui 2020 pe principiul «scapă cine poate»”, explică un fost manager de spital din Iaşi, care a condus unitatea medicală în timpul pandemiei. Şi nu vorbim doar de aparatură complexă, deşi ventilatoarele de susţinere a vieţii de la Terapie Intensivă au devenit indisponibile la scurt timp după ce întreaga Europă se uita îngrozită la ce se întâmpla în martie 2020 în Italia.

E vorba de măşti, de combinezoane, de dezinfectante, de medicamente.

„Furnizorii ni s-au retras din aproape toate contractele; astăzi făceam un caiet nou de sarcini, mâine preţurile se dublau, până când am ajuns să ne facem măşti în atelierul propriu al spitalului, doar ca să aibă personalul medical măcar o protecţie minimală”, a precizat aceeaşi sursă.

În primele luni de la debutul pandemiei, echipamentele de protecţie, cele consumabile, ajungeau în Iaşi mai des prin donaţii din mediul privat, de la companii sau persoane care reuşeau să facă achiziţii directe pe preţuri foarte mari în afara ţării şi să le livreze unităţilor medicale.

Chiar unul dintre aparatele de RT-PCR care se află acum la Spitalul de Boli Infecţioase a fost donat de către un ONG – Casa Share, costând peste 25.000 de euro, şi a fost adus direct de la furnizor. La vremea respectivă, capacitatea de testare pe toată Moldova era de 50 de teste RT-PCR / zi, iar aparatul avea potenţialul să o crească la 450 teste / zi.

Lucrurile s-au schimbat însă treptat până s-a ajuns la achiziţii de milioane de lei pentru modernizarea unor sisteme (precum reţelele electrice din spitale) despre care toată lumea credea că funcţionează perfect.

Scurt îndrumar de achiziţionare a unui videolaringoscop

La începutul pandemiei, încă din starea de urgenţă, când unităţile medicale erau închise, pe holurile Spitalului de Recuperare aproape că nu întâlneai decât personal medical. Cel mai folosit instrument al medicilor a devenit ecranul: al telefonului personal sau al calculatorului.

Bolnavii cronici primeau reţete de la distanţă, online, consultaţii pe WhatsApp, iar dacă starea lor se agrava ajungeau la spitalele de urgenţă.

Atunci, în vara lui 2020, conducerea spitalului a făcut o achiziţie minoră, dar care i-a ajutat enorm pe medici când Recuperarea a devenit unitate suport-COVID. Când în locul bolnavilor cronici care veneau pentru câteva zile de perfuzii şi tratament au avut cazuri grave, de pacienţi cu plămânii aproape distruşi, internaţi pe Terapie Intensivă.

Conducerea spitalului a luat în 2020 un videolaringoscop. Un aparat cu care pot fi examinate corzile vocale, căile aeriene ale pacientului, şi care ajută inclusiv la intubare. Intubare care se întâmpla atât de rar la spital încât managementul nu ar fi cumpărat niciodată un instrument dedicat pentru asta.

Chiar dacă preţul unui astfel de aparat mai bun începe de la doar 5.000 de euro. Dar videolaringoscopul este folosit şi astăzi, când Spitalul de Recuperare primeşte, din nou, numai bolnavi cronici. Este folosit în cele două compartimente de Terapie Intensivă, alături de zeci de alte echipamente nou-nouţe, cu valoarea cumulată de mult peste 100.000 de euro.

„Credeam că nu vom lua niciodată aşa ceva, dar am primit o sponsorizare şi am spus: «hai să-l luăm acum, că o să avem nevoie». Era primul din spital. Ne-am gândit că lucrurile se vor agrava şi valul de pacienţi COVID va ajunge şi la noi. Nici nu se găseau pe piaţă atunci, era cerere mare de tot felul de echipamente medicale. Şi nu a reprezentat niciodată o urgenţă pentru spitalul nostru”, a explicat ec. Carmen Cumpăt, managerul spitalului.

Ventilatoare pentru cazurile ATI, concentratoare de oxigen pentru recuperarea post-COVID

Dacă ai fi oprit orice medic din spital să-l întrebi pe ce ar cheltui 100.000 de euro înainte de martie 2020, prea puţini ar fi avut în primele 3 priorităţi pe lista sa dotarea compartimentelor de Terapie Intensivă. Este o nevoie aproape permanentă de echipamente noi, moderne, pentru recuperarea respiratorie sau cardiologică, de exemplu.

Dar pandemia a schimbat unele priorităţi, explică ec. Carmen Cumpăt. Achiziţii care au fost amânate sau lăsate în plan secund au devenit esenţiale, iar managerul le trece astăzi la categoria „cheltuielilor pozitive”. Echipamente pe care nu le-ar fi cumpărat dacă nu era pandemia, dar pentru care au existat fonduri europene disponibile şi aşa au ajuns să fie cumpărate în criză şi folosite şi astăzi.

Între acestea se numără şi ventilatoarele care respirau în locul pacienţilor ce aveau plămânii prea afectaţi. Chiar dacă studiile au arătat ulterior că profilul infecţiei cu COVID-19 impunea intubarea doar ca ultimă soluţie, la începutul pandemiei ventilatoarele erau insuficiente în toată lumea şi producţia nu putea face faţă cererii.

Dacă înainte de 2020 Spitalul de Recuperare avea doar câteva ventilatoare de generaţie mai veche pe fiecare dintre cele două compartimente ATI, acum are câte un aparat nou pentru fiecare pat de Terapie Intensivă. Au fost schimbate toate aparatele de anestezie, au fost cumpărate injectomate (aparate de administrare a medicamentelor în mod automat), şi infuziomate (sisteme de administrare a perfuziilor).

„Au fost echipamente care, poate, tot aşa, nu reprezentau o prioritate pentru noi, fiindcă tratăm pacienţi cronici în spital, cu risc mai mic de agravare”, a explicat ec. Carmen Cumpăt.

Dar unele echipamente au devenit esenţiale atât în pandemie, cât şi în războiul de uzură care îi aşteaptă pe pacienţii care se confruntă de luni de zile cu sechelele infecţiei. Au fost achiziţionate concentratoare de oxigen, care i-au ajutat în pandemie pe cei ce aveau nevoie de sprijin pentru a respira, şi acum sunt folosite la Secţia de Recuperare Medicală Respiratorie.

„Nu aveam suficiente atunci, în 2020, am primit de la ISU şi am cumpărat şi noi. Erau doar pe Secţia de Recuperare Respiratorie. Acum avem mai multe, am dotat şi secţia respectivă şi am rămas cu aceste concentratoare foarte bune, care sunt de folos în continuare fiindcă tratăm pacienţi cu sechele în urma COVID-19”, a mai explicat managerul.

La Iaşi, investiţii de 100 de milioane de lei în sisteme şi aparatură greu de anticipat înainte de 2020

Doar în unităţile medicale din Iaşi s-au investit peste 100 de milioane de lei pe o singură linie de finanţare deschisă de UE din ce rămăsese necheltuit pe exerciţiul financiar 2014 – 2020: Recovery assistance for cohesion and the territories of Europe (REACT-EU), parte din Programul Operaţional Infrastructură Mare (POIM). Alte zeci de milioane aşteaptă să fie deblocate, după ce diferite proiecte de infrastructură au fost câştigate prin Planul Naţional de Redresare şi Rezilienţă de spitalele ieşene, iar lucrările urmează să înceapă în acest an.

Din cei 100 de milioane de lei, între octombrie 2020 şi octombrie 2021, majoritatea spitalelor din Iaşi şi-au cumpărat echipamente pentru dotarea Terapiilor Intensive şi au demarat proiecte special create pentru a reface circuitele electrice.

A fost nevoie ca peste 30 de persoane să moară în 12 incendii pornite, în principal, în secţiile de Terapie Intensivă, de la circuite electrice îmbătrânite şi instalaţii de transport a fluidelor medicale care nu au făcut faţă utilizării continue.

Spre exemplu, la Spitalele de Boli Infecţioase şi de Pneumoftiziologie din Iaşi, unde secţiile ATI au funcţionat non-stop în pandemie, s-au investit 2 milioane de lei în sisteme de detectare, semnalizare şi alarmare la incendii, dar şi în sisteme de alarmare în cazul depăşirii concentraţiei maxim admise de oxigen în atmosferă.

Un proiect similar de „Modernizare instalaţii electrice, instalaţii pentru fluide medicale şi instalaţii pentru securitate la incendiu”, cu valoarea de 12 milioane de lei, a fost accesat şi de Spitalul Parhon din Iaşi, în timp ce Institutul de Psihiatrie Socola îşi reabilitează, modernizează şi extinde infrastructura electrică printr-un proiect de 10,6 milioane de lei.

Spital nou în curtea spitalului vechi, la Boli Infecţioase

László Lorenzovici spune că pandemia a schimbat şi viziunea UE asupra felului în care trebuie să arate un „ecosistem de sănătate”. Politica finanţărilor în domeniu însemna, înainte de 2020, că orice fel de investiţie – dotări, modernizări, renovări – e permisă într-un spital, atâta timp cât construcţia era deja existentă.

Pandemia le-a arătat însă decidenţilor de la Bruxelles că unele spitale pur şi simplu nu pot fi salvate prin astfel de investiţii. De aceea, în exerciţiul financiar 2021 – 2027, visteria UE se va deschide şi pentru a construi unităţi medicale noi.

„De mai multe ori s-a discutat în ultimii 15 ani că, la nivelul UE, nu vor fi acordaţi bani pentru construcţii de spitale. Pentru reformă în sistemul de sănătate, da, pentru transformarea lor, modernizări, dotări, pentru eliminarea sau reducerea inechităţilor şi aşa mai departe, da. Dar nu pentru construcţii propriu-zise de spitale. Acest lucru s-a schimbat: s-a observat că infrastructura existentă în general în Europa, dar în special în ţările foste comuniste, a fost necorespunzătoare în pandemie. S-a ajuns la concluzia că această capacitate şi rezilienţă a sistemului de sănătate este legată şi de infrastructură”, a declarat László Lorenzovici.

Acelaşi gând de reorganizare l-au avut şi autorităţile centrale şi regionale de la noi. Există zeci de proiecte de dotare, reabilitare şi extindere pregătite deja la spitalele din Iaşi, care nu au prins finanţare prin PNRR, şi care vor fi depuse atunci când se deschide Programul Operaţional de Sănătate. Unul dintre ele prevede construirea unui nou Institut Regional de Cardiologie – „Institutul Inimii”.

Iar Guvernul a promis că va finanţa prin Compania Naţională de Investiţii (CNI) şi altceva decât stadioane. La Iaşi, spre exemplu, dr. Florin Roşu, managerul Spitalului de Boli Infecţioase, a explicat că au fost finalizate toate studiile necesare pentru a construi, practic, un nou spital în curtea actualei unităţi medicale.

Iar Pavilionul 8 al Spitalului de Boli Infecţioase a fost inclus pe lista de finanţare a CNI şi managerul speră să primească avizul pentru a contracta lucrări de construcţie.

„Am prevăzut la etajul I al pavilionului o Terapie Intensivă care este, din punctul meu de vedere, deasupra spitalelor care se regăsesc acum în Europa. Este o Terapie Intensivă special dedicată boilor infecţioase, astfel încât pacientul să fie singur în salon, iar circuitul este gândit unidirecţional. În aceste condiţii, spitalul este adaptat să facă faţă oricărei epidemii sau pandemii”, a precizat dr. Florin Roşu.

Investiţia ar ajunge la circa 40 de milioane de euro, pavilionul va include două corpuri de clădire şi va avea în jur de 100 de paturi, 20 dintre ele la Terapie Intensivă, în corpul A, şi 50 de paturi destinate exclusiv bolnavilor cu HIV-SIDA în Corpul B. Proiectul nu s-a născut în pandemie, spune managerul, dar a devenit o prioritate şi pentru cei care-i pot asigura finanţarea.

Pandemia pune în scenă şi imagini din culise spitalelor: merită unii medici salariile consistente primite?

Nu toate „cheltuielile pozitive” din pandemie sunt pur materiale. Dr. Lucian Eva, managerul Spitalului de Neurochirurgie din Iaşi, spune că gestionarea infecţiei cu COVID-19 a agravat şi unele probleme de comportament ale „personalului medical superior”. Practic, şi-a dat seama că are medici în spital care ocolesc pe cât pot munca, în timp ce alţii sunt suprasolicitaţi.

„Noi avem dotări, iar achiziţiile făcute în politica de combatere a pandemiei nu ne-au avantajat în mod special. Mi-am dat însă seama şi mai mult de cine munceşte şi cine nu în spital. Partea de resursă umană este disproporţionată şi unii oameni care s-au învăţat să nu muncească înainte sau să muncească mai puţin au făcut la fel în timpul pandemiei. Şi sunt plătiţi în continuare la fel precum colegii lor”, a declarat dr. Lucian Eva.

Nu a fost o revelaţie, spune managerul. De altfel, mai multe cadre medicale din sistem s-au plâns, de-a lungul timpului, despre faptul că există un dezechilibru între munca prestată şi banii încasaţi. Nu este vorba despre cei care muncesc extra cu gărzi suplimentare sau la clinici private.

Ci despre cei care fac cât mai puţin posibil şi ajung să fie plătiţi la fel bine precum colegii lor care sunt la un pas de „burnout”, mai ales în spitalele cu resursa umană subţiată. Sau pe perioada unei pandemii, când nevoia de medici a fost mai mare decât niciodată.

„Pur şi simplu cred că ne putem descurca, putem să ne rezolvăm patologia medicală şi cu mai puţin personal medical superior, care în contextul actual consumă resurse financiare suplimentare nejustificat. E anormal să ai medici care nu au decât câţiva pacienţi pe lună, când menirea unui medic este să consulte, să examineze, să diagnosticheze şi să trateze. Este o resursă neîntrebuinţată, fiindcă am şi medici suprasolicitaţi şi sunt plătiţi la fel. Ne străduim să găsim soluţii în sensul acesta”, a punctat dr. Lucian Eva.

***

Ar fi uşor şi, pe alocuri, complet explicabil, să identificăm în pandemia COVID-19 doar părţile negative: zecile de mii de morţi, doar în România, colapsul sistemului medical şi dezbinarea şi mai puternică a societăţii.

Pe termen lung, însă, ca în majoritatea crizelor, lecţiile învăţate şi deciziile luate – de exemplu schimbarea perspectivei UE şi a autorităţilor româneşti faţă de infrastructura medicală – ne pot oferi o şansă în plus pentru următoarea pandemie din timpul vieţii noastre, despre care cercetătorii spun că este inevitabilă.

Material realizat cu ajutorul unei burse în cadrul proiectului „Educaţia media – instrument pentru creşterea abilităţilor de participare civică a adolescenţilor (faza 2) – Sprijinirea comunităţilor pentru a fi mai bine protejate de infodemie”, implementat de Centrul pentru Jurnalism Independent (CJI) în parteneriat cu UNICEF, cu susţinerea USAID. Opiniile exprimate în acest articol aparţin autorilor şi nu reflectă neapărat poziţia UNICEF.