Burleanu, Superliga şi Europenii

De unde şi până unde zvonul acesta insistent cu candidatura şefului fotbalului românesc la preşedinţia UEFA? Totul părea o glumă, o fantasmagorie, mai degravă ceva asemănător cu o pretinsă nominalizare a lui Ianis Hagi la „Balonul de Aur”. Mai ales că Răzvan Burleanu, la comanda FRF de exact zece ani, are o imagine proastă, spre execrabilă, în mediul autohton. Că toate eşecurile şi frustrările din fotbalul românesc i se pun în cârcă băcăuanului, ethichetat ca arivist, necalificările, înfrângerile la scoruri ruşinoase, arbitrajele şi multe altele, nu e de mirare. Românii, de la Iosif Vissarionovici încoace, nu au nevoie numai de un tătuc la care să se închine, ci şi de un alt drac de tătuc care să înfăşoare tot ceea ce este rău sau ar putea deveni rău (ceea ce sigur va deveni rău, fiindcă nu ducem lipsă de mafalde cu sau fără ghioc). Aşa se face că sistemul competiţional, cu off, cu out, cu înjumătăţiri cu tot, tribulaţiile sistemului VAR într-un mediu prost tehnologizat, regulile U21 (menite să scoată niscar aur din piatră seacă) sunt toate în cârca lui Burleanu. Echipa de tineret care a strălucit în Italia? Mda, a fost, dar ce s-a ales din ea? Calificarea la Euro 2024? Conjuncturală (cuvânt învăţat de la non-fanii Simonei Halep), desigur, obţinută în faţa unor adversari cu probleme, fără teren propriu. Măcar Mitică Dragomir, care îmbrăţişează teoria asta, are decenţa de a arunca meritele pe capul lui Edi Iordănescu, deşi sunt mulţi „suporteri tricolori” care-i cer şi acum demisia fiului de ghinărar.

Şi totuşi, se vorbeşte cam peste tot despre o posibilă candidatură a lui Burleanu la forul continental. Ambiţios la culme, fie şi arivist, Burleanu şi-a construit imagine la UEFA, mai mult decât predecesorul său, Mircea Sandu, într-un număr dublu de ani. S-a mai aerisit prin cele grupuri de lucru de la Nyon, iar, după experienţele Blatter, Johansson şi Platini, gaşca de la UEFA preferă candidaţi din Estul sălbatic pentru a nu stârni discuţii, mai ales că deciziile nu se pot lua fără consimţământul celor din umbră.

De fapt, discuţia a fost stârnită tot de estici. În funcţie din 2016, slovenul Aleksander Ceferin a pus în discuţie un amendament la statut pentru a fi reales pentru a treia oară în fruntea bucatelor. Croatul Zvonimir Boban (fost mare fotbalist) s-a opus şi a demisionat. Atunci a început să se vânture varianta Burleanu, om tânăr, cu viitorul în faţă, specializat în management organizaţional şi hârşit în cele politici de la şcoala lui Traian Băsescu. Se spune că, imediat după scandal, Răzvan a început să dea telefoane pe la şefi de federaţii pentru sprijin, dar aceştia l-au turnat fără milă la tătucul Aleksander. Oricum, Ceferin a pus propunerea la vot, cu un succes zdrobitor, iar Răzvan nu numai că a dezminţit acuzaţia de complot, dar a făcut şi „volte face”, votând cu amendamentul. Doar că (fatalitate, ar zice Caragiale!) odată cu succesul, Ceferin a anunţat că nu va mai candida pentru un alt mandat, iar votul a avut ca unic scop testarea unităţii UEFA. Semn că nea Iancu nu este doar un geniu autohton, ci chiar balcanic. Atunci Burleanu al nostru şi-a revizuit şi el poziţia în problema propriei candidaturi pe care a respins-o iniţial cu mânie proletară.

Să-l credem pe Ceferin, acest Caţavencu ot Ljubljana? Mai degrabă, e de crezut că slovenul simte în palmă un cartof prea copt, care îl frige rău. Un cartof numit Superliga Europeană. Decizia unui tribunal din Spania care a validat proiectul unei megacompetiţii private intercluburi şi a interzis forurilor sportive să-i pună beţe în roate pune în pericol însăşi existenţa fotbalului, aşa cum îl ştim noi, chiar dacă UEFA mai are pe rol un proces la Curtea Europeană. Organizatorii Superligii, în frunte cu Florentino Perez, bossul de la Real Madrid, dau asigurări că nu va fi o competiţie închisă, ci întredeschisă. Nu ca NBA, ceva cam ca Euroliga tot de baschet. Bla-bla-bla-uri cu sănătatea jucătorilor, cu fair-play-ul financiar şi alte lemnării, pentru a atrage şi celelalte cluburi retrase (doar Real, Barcelona şi Juventus au rămas pe baricade). Nimic despre participarea jucătorilor de acolo în meciurile naţionalelor şi aici este marele pericol. Transformarea Cupei Mondiale şi a Euro XXXX într-un fel de Jocuri Olimpice lipsite de interes.

Dacă varianta asta subînţelege temerea lui Ceferin de posibilele efecte distructive viitoare ale acestei Superligi, în ce măsură ar putea Răzvan Burleanu să sufle în cartof? Mai ales că Boban nu se bagă, Figo vrea la FIFA (deşi Superliga va reverbera şi acolo), iar Mijatovic nu zice nimic.

Pentru suporterii noştri, sătui de tătucul diabolic, exasperaţi de Becali, Talpan, Kovacs şi Mititelu, soluţia superficială este „du-te (Burlene) învârtindu-te!”. Spectrul viitorului este prea întunecat pentru a ne limita la propriile noastre frustări dâmboviţene. Sau bahluviene.