Clase paralizate de spaimă vs. tutuială generală. Şcoala de azi vs. cea de acum 30 de ani – Pamfletul unui universitar ieşean

Prietenul meu, Brotanni Nostropello – profesor, cumva predestinat, la Istoria numelor proprii –, m-a sunat să vadă ce mai fac. Părea extrem de abătut. „Bătrâne”, mi-a zis, „sunt foarte trist că nu m-am născut cu vreo două-trei decenii mai târziu. Resimt asta ca pe o nedreptate ontologică. Fiu-meu e în clasa a V-a şi face Biologia cu o doamnă, Nuzza Traumella. Cică ea le cere elevilor să o apeleze pe numele mic – Nuţa sau chiar Nuţi. Ăştia mici – nişte ticăloşi – au protestat, urlând că nu le place numele. ’Şi cum aţi vrea să mă cheme?’ i-a întrebat profa, firesc, nedumerită. După câteva clipe de gândire, pramatiile au început să strige – ’Buuţaa, Buuţaa ori, mai biinee Buuţii. Buţi, Buţi, Buţi!’ ’OK’, a acceptat doamna, ’Buţi rămâne’ ‘Dar nu ne place nici numele de familie – Traumella’, a plusat un şmecher. ’Şi cum să-l schimb?’ a replicat Buţi, presupun, consternată. ’Troootineeellaaa!’ au zbierat ăia la unison. ’Trotinella, Trotinella, Trotinella!’ Şi s-a bătut palma, cum ar veni. Doamna de Biologie este, de acum înainte, pentru fiarele respective, Buţi Trotinella. Forma de adresare – nu trebuie să insist – va fi, invariabil, cu tu. Ce vremuri, Codrine! Să tot faci şcoală azi. Un deliciu. Mă simt profund frustrat când îmi amintesc gimnaziul trăit de mine pe la mijlocul anilor optzeci şi, cu precădere, orele de Biologie, pe care le ţinea unul poreclit Apocalipsus. Nu-i vorbă că şi numele lui adevărat transmitea aceeaşi fiori! Schingea Călău îl chema. Habar nu am care era numele şi care era prenumele. Teroarea institută de tip în clasă ne adusese în pragul compulsiilor paranoice. Muream, cu toţii, de frică. Dârdâiam.”

„O dată”, a continuat Brotanni după o scurtă pauză anamnetică, „eu şi colegul meu de bancă, Licurin Retarpatu, am intrat, cu o seară înainte de ora de Botanică, în disperare mistică. Ne-am întâlnit la el acasă şi am hotărât să ne rugăm împreună să nu fim ascultaţi a doua zi de Schingea Călău Apocalipsus. Pentru a fi ascultată, credeam noi, rugăciunea trebuia să urmeze un ritual sacrosanct, pe care, în absenţa cunoştinţelor teologice, l-am inventat ad-hoc. Am aprins douăzeci şi una de lumânări (la vremea în cauză, reţii, sunt convins, lumea nu ducea lipsă de ele în casă, curentul electric oprindu-se, pentru economii naţionale, câteva ore pe zi) şi le-am aşezat pretutindeni în camera lui Licurin. Auziserăm că numărul ăsta, douăzeci şi unu, ar fi fost miraculos, că ar fi avut mare trecere la Bunul Dumnezeu. Ne-am pus în genunchi şi, trântindu-ne, repetitiv, cu feţele la pământ, într-o serie nesfârşită de mătănii, ne tânguiam ca două bocitoare – ’Scapă-ne mâine, Doamne, te implorăm, de Apocalipsus! Scapă-ne, Doamne, de Apocalipsus mâine la şcoală! Te rugăm, îndură-te!’ Mama lui Retarpatu a auzit, dintr-o cameră alăturată, ţipetele şi a venit speriată peste noi. Când a deschis uşa, poc, a lovit lumânările din prag! Au căzut, desigur, pe jos şi s-a aprins covorul. Nebuneală, pături aruncate pe podea, salturi maimuţeşti printre mobile, fum şi aşa mai departe. Iar apoi – apoi, bătrâne! – a urmat adevărata scrâşnire a dinţilor, vorba Bibliei. O cafteală parentală epopeică, magistrală. Eu, faţă de Licurin, am încasat chiar două bumbăceli. Am luat-o pe cocoaşă, mai întâi, de la nenea Retarpatu acolo, loco, iar, ulterior, când am ajuns acasă, de la nenea taică-meu, numit şi Palmă Grea…”

„În ziua următoare, la şcoală, aveam, amândoi, ochii umflaţi. Din fericire, toată clasa era paralizată de spaima Călăului şi nimeni nu ne-a dat atenţie. În recreaţia dinaintea orei de Botanică, un coleg, Socrate Varzămică, s-a pierdut cu firea într-un aşa hal, încât, în transă, teleghidat parcă, a plecat din bancă şi s-a ascuns în dulapul cu materiale didactice de lângă catedră. Nu a mai ieşit de acolo. A intrat Apocalipsus şi a izbit catalogul pe masă de s-au cutremurat ferestrele. În aer mai plutea doar damful discret al micţiunii spontane. Ce să vezi? Sare direct la N şi R, mârâind – ’Nostropello şi Retarpatu, la tablă, lângă planşa cu flori!’ Îl mâniasem, în mod evident, pe Dumnezeu cu rugăciunea noastră obraznică. Schingea ne-a spart, pur şi simplu, cu pistilul, mojarul şi stamina. Nu puteam nici să respirăm, darămite să vorbim. (Oricum, fiind noi ocupaţi cu ritualurile, nici nu învăţaserăm nimic.) Apoplectic, Apocalipsus ne ’popea’, precum Vodă Lăpuşneanu. Atunci, atunci, prietene, s-a produs Apocalipsa! Dulapul cu Socrate Varzămică a început deodată să se clatine. S-a prăbuşit peste catedră în doi timpi şi trei mişcări. Ghiveciul cu flori din vârful lui mi-a aterizat direct în cap, după care a căzut pe parchet şi s-a spart. Proful a căscat ochii cât cepele şi s-a năpustit asupra mea, urlând – ’Ce-ai făcut, nenorocitule? Ai ucis o floare nevinovată!’ A urmat cel de-al treilea caft sălbatic pe care îl primeam în mai puţin de douăzeci şi patru de ore…”

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi