Climatismul

Campionii luptei cu schimbările climatice ne-au informat săptămâna trecută că 3 şi 4 iulie au fost cele mai călduroase două zile înregistrate vreodată pe Pământ, temperatura media globală fiind cea mai ridicată din ultimii 125.000 de ani. Cum evident temperaturile se măsoară efectiv doar începând cu anii 1880, afirmaţia se bazează pe modele pe computer. Dacă vrem mai multe detalii, ChatGPT ne informează că temperatura medie la suprafaţa Pământului a crescut cu 0,07 grade Celsius la fiecare zece ani şi că rata încălzirii a crescut dramatic cu trecerea timpului, mai mult decât dublu, la 0,18°C, din 1981.

Totul sună grav şi serios, riguros ştiinţific. În realitate, lucrurile arată destul de diferit în realitate. Însăşi conceptul de temperatură medie globală este lipsit de sens, după cum scrie şi Wall Street Journal într-un comentariu pe această temă. „Temperatura medie globală este un concept inventat de şi pentru ipoteza încălzirii globale. Este mai degrabă un concept politic decât unul ştiinţific. Evoluţia cosmică a Pământului şi atmosfera sa sunt sisteme atât de complexe încât niciun loc de pe Terra nu este «semnificativ de mediu».”

Este o construcţie matematică care nu spune nimic despre efectele fizice. Există multe locaţii din întreaga lume care sunt mai reci acum decât erau în vremurile preindustriale. Celebrul matematician Grigore Moisil sintetiza situaţia printr-o formulare memorabilă: „dacă stau cu jumătate din şezut pe o placă de gheaţă şi cu cealaltă pe o plită încinsă înseamnă că în medie sunt bine?”. Iar pe de altă parte, nici unul dintre modelele matematice care „calculează” dinamica încălzirii globale nu a trecut proba realităţii în trecut. Prin anii 1970 se spunea că începând cu anul 2000 ne aşteaptă o eră glaciară, iar în 1989 că o parte din Manhattan va fi sub apă până în 2019.

Problema nu e aceea că nu ar exista schimbări climatice. Acestea există, există de când există şi Terra. Asistăm firesc la o perioadă de încălzire după aşa numita „mică glaciaţiune medievală”. E ca şi când ne-am minuna că e mai cald pe măsură ce ieşim din iarnă. Însă pe de o parte ele nu sunt nici pe departe atât de catastrofale pe cât suntem ameninţaţi, iar pe de alta impactul omului este în realitatea unul minor, nu decisiv aşa cum ni se spune permanent. De altfel, chiar celebrele rapoarte IPCC pe tema schimbărilor climatice sunt interpretate mediatic într-o cheie mult exagerată.

Nu e deloc o întâmplare că nu veţi găsi geologi printre „oamenii de ştiinţă” care vin cu scenariul impactului semnificativ al omului (în realitate nu este clar câţi dintre ceilalţi o fac din convingere sau datorită faptului că altfel nu ar mai primi granturi de cercetare sau nu ar mai fi publicaţi în revistele de specialitate). O incursiune prin muzeele de arheologie din Europa e relevantă. De pildă, în cel din Pella, fosta capitală a imperiului lui Alexandru Macedon, o animaţie video explică cum oraşul care acum 2500 de ani se afla la malul mării se află astăzi la 23 de kilometri în interiorul Greciei continentale. Astfel de modificări majore ale configuraţiei terenului datorită avansării sau retragerii apelor sunt vizibile mai peste tot, de exemplu la Efes sau la vechea Troia în condiţiile în care atunci, prin forţa lucrurilor, impactul omului era practic zero.

Cu toate acestea, naraţiunea climatică catastrofică promovată prin probabil cea mai amplă operaţiune globală de PR are impact. Vine pe un teren favorabil. Nu doar la noi, ci în multe zone ale spaţiului occidental nivelul de cultură generală şi spiritul critic al tinerei generaţii sunt la cote de avarie. Asta îi face să aibă impresia că tot ceea ce se întâmplă acum în materie de schimbări climatice este ceva „nemaivăzut” fără să realizeze că la un moment dat calota glaciară ajungea până în nordul Africii sau să se întrebe, în timp ce plâng că se topesc gheţari „din cauza omului” şi a combustibililor fosili, cum au apărut oare lacurile glaciare?

Falanga cea mai agresivă şi mai fanatică a acestor activişti o regăsim în mişcări de tipul „Just Stop Oil”. La Wimbledon un joc a fost întrerupt de reprezentanţi ai acesteia. Doi protestatari au intrat în timpul unui meci şi au început să „arunce cu confeti portocalii ecologice şi bucăţi de puzzle”. Este aceeaşi echipă care anul trecut a aruncat cu supă de roşii pe un tablou al lui Vincent Van Gogh. Iar cu câteva luni în urmă a fost împrăştiat un praf peste postavul uneia dintre mesele utilizate la campionatul mondial de snooker de la Sheffield, făcând-o indisponibilă. În întreaga Europă, terorismul ecologic a luat avânt. Mai nou, activişti fanatici îşi lipesc palmele de carosabil pentru a perturba traficul auto, inclusiv salvările. Întrebată de un post de radio britanic dacă ar face asta şi dacă în salvare s-ar afla o rudă apropiată o activistă a răspuns afirmativ pentru că, a spus ea, „cauza salvării planetei are prioritate absolută”.

Cauza climatică a devenit una în numele căreia activişti fanatici sunt dispuşi să încalce legea şi să se joace chiar cu vieţile oamenilor. „Se vor deranja oare aliaţii lor progresişti să îi denunţe?”, se întreabă Wall Street Journal. „Dacă activiştii anti-avort ar bloca în mod regulat traficul sau ar distruge opere de artă, s-ar vorbi la nesfârşit în presă despre tacticile criminale ale extremei dreptei.”

Nu vom vedea însă asta. „Climatismul”, asociat cu „justiţia socială”, atacul împotriva capitalismului, ideologia identităţilor de gen, este extrem de util în demersul curentului progresist radical de remodelare sau chiar de distrugere a instituţiilor tradiţionale fundamentale occidentale.

Atunci când anunţi permanent spectrul apropiatei apocalipse îi poţi determina pe oamenii să accepte constrângeri şi sacrificii pe care nu le-ar accepta în mod normal în ţările democratice. Un vector important al acestei propagande intense este constituit dintr-un segment masiv al tinerei generaţii din Occident îndoctrinată încă din primii ani de şcoală.

Activiştii pentru climă au comportamentul clasic al membrilor unui cult religios.Nu sunt interesaţi de fapte, nu sunt nicidecum tulburaţi de faptul că lucrurile prezise în trecut nu s-au împlinit nici măcar în mică măsură (de pildă, Greta Thunberg ne avertiza în 2017 că dacă nu se iau măsuri radicale în cinci ani lumea va pieri!). Însă, aproape sigur nu va avea nici un impact chiar şi o doză de realitate livrată, surprinzător, de la Casa Albă, unde agenda climatică radicală este o prioritate.

Profesorul Steven Koonin, de la New York University, senior fellow la Hoover Institution, scrie că un raport redactat de Comitetul Consilierilor Economici şi Biroul pentru Management şi Buget, făcut public recent, privind efectul schimbărilor climatice asupra economiei americane subminează afirmaţiile privind o enormă criză climatică, chiar o catastrofă iminentă. Consensul este că încălzirea actuală, începută de la mijlocul secolului trecut, a redus PIB-ul cu mai puţin de 0,5%, valoare nesemnificativă având în vedere că PIB-ul real a crescut cu peste 800% din 1950 încoace. Sigur, unii vor spune că nu se iau în calcul alte efecte despre care se vorbeşte în mass media: incendiile din păduri, uraganele, creşterea nivelului mării, deşertizarea. Numai că schimbările climatice nu au nici o legătură cu incendiile (cu o sută de ani în urmă au fost incendii de patru ori mai mari ca cele din prezent, şi oricum de vină e managementul defectuos al pădurilor), acelaşi lucru e valabil şi în cazul uraganelor şi în realitate suprafaţa verde de pe Terra a crescut (deşi sigur e posibil să existe şi efectul invers în unele zone). Cât priveşte impactul creşterii nivelului oceanelor, acesta este minimal în raport cu ceea ce s-a întâmplat în trecut, iar acolo unde există poate fi contracarat cu diguri şi soluţii similare.

Însă dincolo de asta, chiar am crede cele mai pesimiste scenarii şi chiar dacă s-ar lua cele mai draconice măsuri în Occident în cursa utopică pentru „net-zero” (emisii de CO2 zero), cu un impact catastrofal asupra calităţii vieţii, rezultatul ar fi nesemnificativ. Făcând trimitere la un articol NPR care informa că anul trecut China a autorizat mai multe centrale electrice pe cărbune decât oricând în ultimii şapte ani, un editorial din WSJ îi îndemna pe activiştii climatici „să încerce să meargă la Beijing, să stropească cu supă de roşii în Piaţa Tienanmen şi să vadă ulterior cam ce efecte va avea gestul lor”.