Coaliţie incomodă la Berlin

Aşa cum era de aşteptat, liderii marilor partide germane au fost lenţi, dar punctuali. Lista noului guvern este, în mare, definitivată, exceptând portofoliul Externelor, care face obiectul unei controverse cu reverberaţii mai ample în Partidul Social-Democrat. Anunţând că nu mai vizează acest post, Martin Schulz îşi asumă practic o retragere fără glorie, aşa cum se cuvine din partea unui lider care şi-a condus partidul spre o înfrângere electorală dură şi o guvernare de „mare coaliţie” nedorită. În urma lui va începe o competiţie care, în actualele condiţii, nu poate face decât bine unei formaţiuni în criză. Nu la fel stau lucrurile în cazul lui Horst Seehofer, liderul creştin-socialilor bavarezi, care se vede recompensat cu portofoliul Internelor şi cu o poziţie confortabilă pentru a-şi promova, cel puţin în plan retoric, linia mai conservatoare în privinţa migraţiei şi a politicilor de tip lege şi ordine. În fine, dar nu în cele din urmă, doamna Angela Merkel se vede nevoită să dea la tot pasul asigurări că rămâne în control şi că nu va pleca înainte de termen nici din fruntea guvernului, nici din aceea a Uniunii Creştin-Democrate.

În ansamblu, doamna Merkel poate afirma că a pus la punct o echipă competentă – oricum, arareori s-au făcut auzite asemenea critici la adresa unui cabinet german, în ultimele decenii. În privinţa omogenităţii, însă, discuţia e mai complicată. Aşa-numita distanţă ideologică între formaţiunile componente ale coaliţiei e aceeaşi ca în legislatura trecută, iar miniştrii se vor angaja să-şi reprime eventualele nemulţumiri faţă de un program de guvernare oarecum centrist. Dar, spre deosebire de precedentele cazuri de guvernare tip „mare coaliţie”, situaţia e mai complicată în interiorul partidelor.

Evident că principala problemă vine de la social-democraţi. În mod normal, viitoarea campanie internă nu va pune în cauză participarea la guvernare: răzgândirea în asemenea chestiuni e prost văzută de electoratul german. Dar, mai ales dacă balanţa internă de putere se înclină în favoarea stângii mai hotărâte, nu este exclus ca miniştrii social-democraţi să intre sub o presiune incomodă din partea bazei partidului, ceea ce poate dăuna coeziunii guvernului.

Prin tradiţie, creştin-democraţii sunt mai disciplinaţi şi, în plus, nici nu au introdus atât de multe mecanisme participative. Dar canale de exprimare a nemulţumirilor există şi ele deja sunt intens utilizate. Evident că, în acest caz, presiunile ar veni dinspre dreapta şi ar viza recâştigarea unei părţi din electoratul sedus, anul trecut, de formaţiunea populistă intitulată Alternativa pentru Germania. Şi în cazul Uniunii Creştin-Democrate ar fi de aşteptat să înceapă, cât de curând, o luptă pentru succesiunea la putere în partid, iar faptul că doamna Merkel a beneficiat de o domnie atât de îndelungată o face, în mod doar aparent paradoxal, mai puţin capabilă să-şi propulseze un eventual favorit. Sigur că doamna Ursula von der Leyen, ministrul Apărării, este de ani buni preferata doamnei Merkel, dar rezultatele alegerilor din septembrie le-ar putea sugera multora dintre membri că e nevoie de o figură nouă, care să reflecte mai bine grijile şi preocupările actuale ale electorilor de centru-dreapta.

Influenţa acestor mesaje şi semnale este atenuată, în sistemul politic german, de caracterul aproape sacru al acordului de coaliţie ce stă la baza programului de guvernare. Acest mecanism, creat pentru a-l împiedica să trişeze pe partenerul de coaliţie, s-ar putea dovedi util şi pentru protejarea liniei centriste a guvernului în faţa eventualelor solicitări venite din partea segmentelor mai radicale din partide.

Guvernarea, însă, nu poate fi niciodată programată. Ultimele două legislaturi au arătat că performanţa în situaţii neaşteptate sau de criză este un indicator important utilizat de cetăţenii germani în evaluarea partidelor şi politicienilor. Ca aproape întotdeauna, alegătorii au dreptate, iar judecata lor este finală. Poate că noul guvern Merkel va fi scutit de provocări interne şi internaţionale de tipul celor cărora a trebuit să le facă faţă cancelarul, în precedentele mandate. Dar, cel puţin din modul în care s-a purtat dezbaterea politică post-electorală, se pare că marja de manevră a cabinetului este mult mai restrânsă, iar partidele din coaliţie se vor uita mult mai des către sondajele de opinie. Ceea ce, în fond, nu este rău: printre factorii care împing alegătorii spre variante populiste se numără şi senzaţia că elitele la putere nu îi consideră adulţi.