Cu psihiatrul la examenul de licenţă – Întâmplări stranii din spaţiul academic ieşean

Întâmplări stranii din spaţiul academic îmi revin, periodic, în minte. Spun „stranii”, pentru că, la vremea petrecerii lor, ele au avut darul să mă şocheze. Azi însă, curios, mi le amintesc mai curând cu duioşie. Episodul examenului de licenţă cu Leruţa reprezintă un astfel de moment. Prin vara lui 2018, un reputat psihiatru ne-a contactat pe noi, angliştii din Universitate, cu o solicitare neobişnuită. A venit personal la Catedră (unde ne strânseserăm cu toţii, fremătând de interes) şi, cu aer conspirativ, ne-a rugat să-l ajutăm în tratarea unui caz.

„Cazul” era fosta noastră colegă (pe atunci, deja pensionară), Prof. dr. Leruţa Necas. Stingherit, insistând că doreşte discreţie, doctorul ne-a comunicat faptul că Leruţa suferea de „Complexul Mesia”, aflându-se în grija lui de mai mulţi ani. Ne-a explicat pe scurt specificitatea acestei maladii. Bolnavul se crede un erou (mesianic), a cărui menire pe Pământ rămâne salvarea semenilor. Cu orice preţ şi în orice condiţii. Eu observasem ceva la Leruţa încă din anii când ea mai activa.

Era mama studenţilor năpăstuiţi sau, mai degrabă, presupus năpăstuiţi – cei care inventau tragedii personale pentru a-şi promova examenele. Doamna Necas le oferea credit nemijlocit şi îi lua sub aripă, luptându-se ca o leoaică dezlănţuită, cu „sistemul”, pentru izbăvirea lor. În final, nu îndrăzneai să mai zici nimic şi treceai nota 5 în catalog, cu mână tremurândă, sub privirile aspre ale Leruţei. În spatele protectoarei providenţiale, dezmoşteniţii soartei, încolonaţi milităreşte, făceau plecăciuni spasmodice, şuierând – „Săru’ mâna! Săru’ mâna!”

Acum chestiunea era gravă, ne-a avertizat psihiatrul. Profesoara bănuia că meseria sa de (fost) dascăl avea conotaţii transcendente. Îi fusese hărăzită pentru a salva perifericii de la colaps. De aceea, se pare, după ieşirea la pensie, Leruţa se apropiase de grupurile de homeless people din urbe, cărora le preda, pe străzi, în limba engleză, cursuri despre Shakespeare, Defoe, Swift, Austen, Dickens, Hardy, Conrad, Woolf, Joyce, Fowles, Lodge şi alţii. Doctorul a mărturisit că încurajase entuziasmul educaţional al pacientei sale. Bolnavul lăsat să se manifeste în universul lui imaginar, ca şi cum ar fi în cel real, are şanse mai mari de „trezire” decât cel scos brutal din propriile-i halucinaţii, ne-a asigurat medicul. La prelegerile stradale ale doamnei Necas au participat zeci de amărâţi – ieşiţi de prin boscheţi, canale şi fundături. Mulţi cică şi-ar fi luat, asiduu, notiţe. Toată agitaţia a durat fix patru ani (Leruţa nu agrea deloc modelul academic „Bologna”, de trei ani, aşa încât şi-a convins „corpul studenţesc” să accepte formula de învăţământ de tip vechi). Culmea, psihiatrul s-a declarat mulţumit, sperând că, la sfârşitul ciclului didactic, pacienta, convinsă că a eliberat lumea prin profesorat, se va linişti. Calcul greşit! Leruţa a cerut o încheiere legitimă pentru promoţia ei de „anglişti”: cu examen de licenţă în toată regula! Aici interveneam noi, a constatat doctorul abătut. Trebuia să-l sprijinim, pentru binele colegei noastre. Mai precis, trebuia să organizăm un examen fals de susţinere a tezei de licenţă, în care Leruţa (ca îndrumător ştiinţific) şi „absolvenţii” săi (în postură de candidaţi) să fie personaje principale.

Ne-am uitat lung unii la alţii, dar contextul nu permitea nuanţe. Doamna Necas ne fusese tuturor profesoară. Eram obligaţi să o ajutăm. Am organizat aşadar, în scurt timp, un examen de susţinere a lucrărilor de licenţă ca la carte. Psihiatrul, solidar, a hotărât să stea alături de noi pe parcursul derulării evaluării. Eu, norocos din fire, m-am procopsit preşedinte de comisie. Leruţa, fericită, a luat loc în sală, în calitate de coordonator… Apoi au început să apară, rând pe rând, „candidaţii”.

Mi-i amintesc clar pe soţii Buric (au intrat, ţinându-se de mână şi ţopăind ca doi cintezoi, s-au oprit o secundă, au rânjit cu un fel de afecţiune universală, după care au ieşit iute, cu salturi groteşti), pe fraţii siamezi Tătănică (erau lipiţi spate-n spate şi aveau, amândoi, forme de strabism sever; mai întâi, s-a întors Jenică înspre noi şi a spus ceva similar vocabulei „Îngî”, iar, ulterior, Tăică a rostit „Îgnî”, ceea ce demonstra, confrom explicaţiei doctorului, că se raportau unul la altul precum imaginile din oglinzile răsturnate) şi pe Nea Porfir (a venit întunecat, a strigat –„Ffff-uck yyy-ou!” – şi a plecat furtunos). Ca „preşedinte” al „comisiei”, am considerat că trebuie să plusez (terapeutic) şi le-am comunicat tuturor – „Perfect! Nota zece!” Am văzut-o pe Leruţa zâmbindu-mi languros. Medicul însă, îngrijorat, s-a aplecat către mine şi mi-a şoptit: „Aveţi grijă ce spuneţi! Pacienta Necas suferă şi de o variantă de sapiosexualitate, adică e atrasă de bărbaţii deştepţi, a căror deşteptăciune se verifică tocmai prin aprecierea muncii ei intelectuale. Să nu facem şi o căsătorie de formă acum!”

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi