Cum luptă Guvernul cu inflaţia? Să trăiţi! Ordonaţi! Execut!

Inflaţia este unul dintre cele mai parşive fenomene economice. De cele mai multe ori debutează cu o uşoară creştere a preţurilor, care la prima vedere nu pare deranjată pentru clienţi/cumpărători, iar producătorii sau vânzătorii o privesc cu entuziasm cu gândul la profitul mai mare pe care ar urma să-l încaseze. Într-o perioadă de timp nu foarte îndelungată se doveşte a fi o adevărată pacoste, un coşmar. Nici unul dintre actorii ce participă la schimb nu se mai bucură şi nici nu prea ştiu cum să paseze cartoful dintr-o mână-n alta fără să se ardă. Cumpărătorii, pe de o parte, văd că de la lună la lună sau în cazurile grave chiar de la o zi la alta, trebuie să scoată mai mulţi bani din buzunare să acopere cheltuielile, iar producătorii, de cealaltă parte, se văd nevoiţi să ridice preţul mărfurilor în ritm susţinut, motiv pentru care se confruntă cu o cerere în scădere ceea ce îi determină în final să micşoreze volumele şi în ultimă instanţă chiar forţa de muncă.

Soluţia pe care o văd cei mai mulţi este să arunce şi mai mulţi bani în piaţa: salariaţi cer lefuri mai mari, pensionarii vor venituri care să le acopere cheltuielile în creştere, iar producătorii vor compensaţii ca să poată vinde mai ieftin. Practic, este o spirală, una din care de nu vom scăpa dacă o tot alimentăm cu bani. Iar ca tabloul să fie complet, statul se face părtaş la această nebunie şi chiar aruncă gaz pe foc, adică tipăreşte şi mai mulţi bani faţă decât erau la momentul iniţial.

Din acest fenomen păcătos se iese de obicei prin majorarea dobânzilor, pentru a stimula economisirea sau prin scoaterea treptată a banilor în plus din piaţă. Îmi veţi repoşa, ştiu, că asta duce la sărăcirea populaţiei. Da, este adevărat. Dar, aruncarea cu şi mai mulţi bani nu face decât să alimenteze inflaţia şi în final sărăcia să fie şi mai mare. Pentru ca lucrurile să nu degenereze şi strângerea curelei să nu fie aşa drastică ar fi nevoie, cumva, de o cale de mijloc. Cineva tot va plăti preţul pentru inflaţie. Nu există cină fără plată. Odată ce ai pornit “tiparniţa”, nu scapi aşa uşor.  La început toată lumea va fi euforică, la fel ca la o petrecere cu mult alcool la dispoziţie, dar încet, încet se va ajunge în punctul în care nimeni nu se ca mai înţelege cu nimeni, iar a doua zi ne va lovi o mahmureală cumplită. Azi aşa, mâine aşa, până toţi petrecăreţii vor ajunge alcoolici. Teoretic şi foarte pe scurt, lucrurile stau cum le-am descris mai sus. Practica, însă, ne omoară. Haideţi să vedem care este situaţia pe la noi şi ce soluţii alternative sunt!

Preşedintele aflat joi la Bruxelles le-a transmis guvernanţilor de la Bucureşti că pensiile trebuie mărite musai cu rata inflaţia. La fel şi salariile. Premierul Nicolae Ciucă, prin telepatie, aflat şi el într-o vizită undeva prin România, a bătut din călcăie şi a transmis: Da, să trăiţi şefu’, vom mări aşa cum aţi grăit dumneavoastră. Ciucă este general în rezervă şi e clar ca lumina zilei că nu ştie el prea multe despre economie. Totuşi, vreun consilier pe probleme economice ar fi trebuit să-i sufle cum stă treaba cu inflaţia, iar militarul de carieră să “producă” o declaraţie mai de doamne ajută, una care să nu-i păcălească pe români că în viitor va fi numai lapte şi miere dacă continuăm să aruncă bani în piaţă fără să mărim şi producţia. Celălalt partener din coaliţia aflată la guvernare, Marcel Ciolacu, ceva mai uns între alte politicii, a stat, a cugetat, şi vineri dimineaţă l-a apostrofat pe preşedinte, dar în final a spus că şeful statului a propus majorarea veniturilor cu rata inflaţiei fiindcă şi-a dat seama că alianţa dintre PNL şi PSD a dus la o guvernare foarte bună. Ce era să facă? A avut mingea ridicată la fileu şi a lovit-o cu sete. 

Bun, deci cumva contra vântului, guvernul ar pregăti o mărire consistentă de venituri. Poate fi şi un simplu test! Văd ce zice lumea, iar apoi retrag şi explică (şmechereşte): aţi văzut ce zic specialiştii? Noi vrem, dar acum, clar, nu se poate. Dăm mai puţin, dar o să dăm ceva. Problema aici este cum alocă resursele în aşa fel să nu mai ridice şi mai mult rata inflaţiei şi să o păstreze la un nivel rezonabil. Să luăm doar exemplul pensiilor. Una este să ai o pensie de 1.400 de lei şi alta este să una de 14.000 de lei. Cu prima abia de te puteai întreţine cât de cât chiar şi înainte de mărirea preţurilor. Acum, în octombrie 2022, a devenit o misiune aproape imposibilă. Pentru pensionarul cu 14.000 de lei altfel se vede lumea. El pierde doar câteva zile de cazare în Maldive prin creşterea inflaţiei, pe când cel cu 1.400 de lei nu ştie dacă îşi poate plăti pâinea cea de toate zilele, ce să mai spunem de medicamente sau întreţinere. În concluzie, trebuie gândită o majorare în trepte. Pentru cei cu 1.400 de lei să li se dea un procent egal cu rata inflaţiei, însă celor cu pensii mari şi foarte mari ceva mai puţin, mai ales că în ultimul caz vorbim despre “venituri speciale”, ce nu sunt rezultatul unui proces contributiv.

În lupta cu inflaţia se pot distruge multe echilibre şi să ajungem să vedem creşteri de preţuri de la o oră la alta. Nimic nu este nerealizabil. Nici nu putem să mărim exagerat dobânzile, din cauză că vom arunca debitorii direct în prăpastie, şi nici nu putem stopa toate cheltuielile bugetare, fiindcă atunci putem să punem toată economia la pământ. Inflaţia, odată ce s-a format, este greu de stăpânit; nu este imposibil, dar nici nu putem să spunem că mărind veniturilor vom termina cu ea. Preşedintele ştie, cel mai probabil, toate aceste lucruri. Dacă nu, are cine să i le explice. De ce a îndemnat, atunci, Guvernul să ridice veniturile cu rata inflaţiei, este greu de spus sau de explicat. Cert este că are cine să-i asculte ordinele. Să trăiţi! Ordonaţi. Imediat execut!