De ce curente ideologice influente atacă familia tradiţională şi descurajează natalitatea?

Într-un film celebru din 1984, „The Killing Fields”, despre ororile din perioada regimului instaurat în Cambodgia la sfârşitul anilor ‘70 de Khmerii Roşii, sub conducerea lui Pol Pot, care se fac vinovaţi pentru uciderea a 2 milioane de oameni (aproape un sfert din populaţia ţării), într-una dintre numeroasele scene şocante, unui grup de copii li se explică pe o tablă, cu creta, cum trebuie să se rupă complet de mama şi tata. Peste ani, mişcarea neo-marxistă Black Lives Matter (pentru care s-a îngenuncheat înaintea meciurilor de fotbal din Marea Britanie) are un obiectiv similar: „demantelarea familiei occidentale nucleare”, adică a familiei tradiţionale compusă din mamă, tată şi copii. Pentru grupările şi curentele extreme de stânga nucleul reprezentat de familie, legăturile profunde care îi unesc pe membrii acesteia, sunt văzute drept o piedică majoră în calea masivelor lor proiecte de inginerie socială.

Într-un registru oarecum similar asistăm la un curent care a luat amploare în spaţiul occidental, mai ales în ultimul deceniu, care în diferite forme, nu neapărat explicite, dar de aceea cu atât mai eficiente, descurajează conceptul de familie în forma sa tradiţională şi natalitatea. „Multitudinea de poziţii ale stângii omnipotente în plan cultural, luate în ansamblu, relevă nu doar o relaţie neutră, electivă, faţă de naşteri, ci o ostilitate activă faţă de acestea”, scrie Lionel Shriver în săptămânalul britanic The Spectator într-un articol intitulat sugestiv „Epoca anti-nataliştilor”. Politicilor represive din trecut faţă de homosexualitate, desigur condamnabile, le-au luat locul altele care merg mult mai departe, în sens opus, celebrează existenţa a zeci de „identităţi de gen”, identităţi despre care li se vorbeşte într-un documentar BBC chiar copiilor din clasele primare. Între timp Ziua Gay Pride s-a transformat în unele locuri, în care nu există nici un fel de discriminare legală sau de natură socială, în Luna Gay Pride, observă Lionel Shriver, cu trimitere la cea consumată în New York.

O lege votată anul trecut în Ungaria promovată de guvernul Viktor Orban care interzice promovarea în rândul tinerilor sub 18 ani, deci în şcoli, a homosexualităţii şi identităţilor de gen este considerată la Bruxelles o gravă încălcare a valorilor europene. La acea vreme, Dunja Mijatović, Comisarul European pentru drepturile omului, a descris legislaţia ca fiind un „afront adus drepturilor şi identităţilor persoanelor LGBTI (un acronim pentru Lesbian, Gay, Bisexual, Transgender şi Intersex – în sine o impresionantă listă de identităţi sexuale inventate în ultima perioadă) care îngrădeşte libertatea de exprimare şi de educaţie a tuturor maghiarilor”. Adăugând că „modificările legislative propuse contravin standardelor internaţionale şi europene în domeniul drepturilor omului” şi că „este înşelător şi fals să se pretindă că acestea sunt introduse pentru a proteja copiii.”

De partea cealaltă a Atlanticului, o lege cu o bătaie mult mai restrânsă, votată de administraţia republicană din statul american Florida, promulgată de guvernatorul Ron DeSantis în martie anul acesta, care interzice introducerea orelor de orientare sexuală şi identitate de gen pentru elevii de la grădiniţă până în clasa a treia (copii până la 9 ani) a fost de asemenea atacată violent de administraţia Biden, de politicienii Democraţi şi de mass media liberale, care consideră că reprezintă o gravă ameninţare pentru copiii LGBTQ, deşi e greu de crezut că la vârsta de 5,6 sau 7 ani aceştia ar fi măcinaţi de astfel de angoase. Problema este mai degrabă aceea că această propagandă livrată la o vârstă fragedă îi face pe mulţi să apeleze la schimbări de sex (în Statele Unite există 400 de clinici specializate în acest domeniu) pe care le regretă, tardiv, mai târziu. De remarcat şi faptul că în ambele cazuri legile scot în evidenţă dreptul părinţilor de a decide în privinţa tipului de educaţie sexuală la care ar trebui expuşi copiii în şcoală, aspect de asemenea aspru condamnat de criticii acestora.

Cu foarte puţine excepţii lumea occidentală se confruntă cu o acută criză demografică. Numai că în locul unor îngrijorate semnale de alarmă faţă de o criză care poate fi considerată una existenţială vedem în spaţiul public, în mass media şi universităţi, mai degrabă preocupări legate de transgenderi, dezbateri pe teme precum „ce este aceea o femeie?”, ca să nu mai vorbim de campanii care militează pentru avorturi chiar până în lunile terminale. Lucrurile au luat-o cu totul razna din acest punct de vedere. Iar asta se vede şi din felul în care a fost comentată mediatic şi la noi decizia Curţii Supreme a Statelor Unite care, departe de a interzice avorturile, aşa cum a fost adesea prezentată, nu a făcut decât să lase, democratic, decizia privind reglementarea acestora la nivelul statelor. În afară de asta, după cum observă Lionel Shriver una este să fii în favoarea dreptului la avort până la limite rezonabile ale sarcinii, de regulă 14-16 săptămîni, şi cu totul altceva să transformi avortul într-un semn de nobleţe, demn de laudă şi preţuire, aşa cum decretează propaganda progresistă „woke”.

O cercetare Gallup din 2021 releva că în ultimul deceniu procentul americanilor care se identifică drept LGBTQ s-a dublat, de la 3,5% în 2012 la 7,1% în 2021. Această spor considerabil se datorează în special creşterii spectaculoase a celor din segmentul de vârstă al Generaţiei Z (cei născuţi între 1997 şi 2003) care în proporţie de 21 procente se identifică drept LGBTQ! Prin comparaţie procentul pentru cei din Generaţia Millenials (născuţi între 1981 şi 1996) este de 11 procente, deci la jumătate, pentru cei din Generaţia X (născuţi în intervalul 1965-1980) era de 4 procente iar pentru Baby Boomers (născuţi în intervalul1946-1964) de 3 procente. Dacă ne oprim doar la ultimele două generaţii, dar chiar şi în raport cu Generaţia X, e vorba de cei care au crescut şi s-au dezvoltat ca adulţi într-o perioadă în care nu numai că nu mai existau repercusiuni legale privind homosexualitatea, care fusese decriminalizată în Statele Unite în 1967, dar şi gradul de acceptabilitate socială crescuse spectaculos, deci nu mai existau motive serioase să-ţi ascunzi preferinţele sexuale, e clar că explozia numărului celor care se declară LGBTQ nu poate avea o explicaţie de natură genetică. Este mult mai probabil, mai ales pentru Generaţia Z, efectul enormei propagande pro-LGBTQ al cărei mesaj general este că e cool şi adesea tot mai avantajos din punctul de vedere al carierei să te identifici sexual în acest fel.

Curentul anti-natalitate a căpătat un şi mai mare avânt, de data asta explicit, sub mantra demersului de „Salvare a Planetei” care ar fi ameninţată de Schimbările Climatice. Un cunoscut podcaster american, Ezra Klein, a scris la un moment dat pe Twitter că una dintre întrebările cele mai frecvente care i s-au pus cu cele mai diverse ocazii, conferinţe, dineuri, conversaţii pe social media, a fost „dacă ar trebui să mai am copii” având în vedere că aceştia ar contribui la „criza climatică”. Ceea ce nu e de mirare din moment ce chiar prinţesa „woke”, Meghan Markle, a ţinut să ne spună că nu va avea mai mult de doi copii cu prinţul Harry, din acelaşi motiv. Ca urmare, cei doi au fost desemnaţi drept „un model exemplar de urmat în materie de protecţie a mediului” şi au primit chiar şi un premiu de la un ONG din Marea Britanie care militează pentru o „populaţie sustenabilă” a Planetei. Este incredibil în ce măsură a ajuns propaganda Schimbărilor Climatice să bulverseze psihologic segmente largi ale populaţiei, exploatând lipsa crasă a cunoştinţelor elementare în materie de ştiinţă şi constanta descurajare a gândirii critice. Mai ales tinerii, îndoctrinaţi din şcoală, preiau automat tot felul de astfel enormităţi privind impactul uman asupra mediului şi intră într-o depresie generalizată cu consecinţe extrem de grave şi pentru ei şi pentru societate în ansamblu.

Desigur, omenirea nu este ameninţată de dispariţie. Acest fenomen şi acest tip de mentalitate sunt caracteristice în principal doar pentru spaţiul occidental. De pildă, fertilitatea în Africa şi Orientul Mijlociu sunt la cote ridicate. În mod logic asta înseamnă că ponderea globală a lumii occidentale, cu impact în planul influenţei şi prosperităţii, se va diminua accentuat în perioada următoare. Ar fi oare speculativ şi conspiraţionist să ne gândim că e vorba de un demers deliberat din acest punct de vedere, care continuă o mai veche abordare privind „limitele creşterii” promovată în trecut de Clubul de la Roma? Nu neapărat, dacă facem trimitere la aşa numitul proiect al „Marii Resetări” enunţat de Klaus Schwab sub egida Forumului Economic Mondial de la Davos cu sprijinul unei părţi importante din elitele politice, corporatiste, mediatice şi ONG-istice din lume, preponderent din Vest.

O bună întrebare este cum va rezolva Vestul criza forţei de muncă creată de acest deficit demografic sever. Două posibile explicaţii sunt: 1. imigraţia, cu preţul unor masive tulburări sociale; 2. introducerea pe scară largă a Inteligenţei Artificiale care ar putea înlocui omul nu doar în zona producţiei (unde se face deja apel din plin la roboţi, de pildă în industria auto), ci chiar şi în zona serviciilor de înaltă specializare precum cele din domeniul legal sau din cel medical. Yuval Voval Harari, devenit o adevărată vedetă mondială în discuţiile despre trecutul şi viitorul planetei, crede chiar că în viitor problema nu va fi aceea a lipsei forţei de muncă, ci aceea creată de mulţimea oamenilor deveniţi „inutili”, fără rost, în urma introducerii pe scară largă a unor tehnologii care îi înlocuiesc. Soluţia sa, cinică şi şocantă, în ceea ce îi priveşte pe „inutili” este „o combinaţie de droguri şi jocuri pe calculator”.

E greu de spus cât de probabil este un astfel de scenariu deşi pe de altă parte sunt greu de ignorat şi imensele provocări introduse de noile tehnologii. Dar deocamdată merită de consemnat o constatare din finalul articolului semnat de Lionel Shriver în The Spectator: „există ceva nihilist, autodefetist şi sumbru atunci când o civilizaţie nu mai doreşte să se auto-reproducă” .