Despre învăţare ca respiraţie

Furtwängler repeta două sute de moduri de a spune „nu”, în speranţa că în seara concertului putea spune o dată „Da!”. Sergiu Celibidache

Învăţarea este funcţia fundamentală, definitorie a creierului. În timpul vieţii devenim atât de înclinaţi să credem că învăţarea este sinonimă cu şcoala, încât ignorăm complet ceea ce creierul nostru face în mod continuu. Odată ce suntem adusi pe lume, începe un proces intens de învăţare care continuă pe întreg parcursul vieţii noastre. Învăţăm din simţurile noastre (vocea mamei este hrană şi securitate), învăţăm din acţiunile noastre (dacă este fierbinte, nu atingem), învăţăm multe de la alţii (aşa-numita învăţare socială), învăţăm din greşelile noastre (nu atât cât ar trebui), succesele noastre (chiar mai puţin decât ar trebui). Practic, creierul învaţă, în cantităţi diferite, dar învaţă fără pauză (somnul este un moment excelent pentru ca acesta să crească calitatea învăţării). Cum face asta? De ce învăţarea este atât de satisfăcătoare? De ce suntem atât de buni la învăţarea de la alţii şi cum face creierul asta? Cât de profund merg procesele de învăţare încât ceea ce învăţăm durează de multe ori toată viaţa? Câţi dintre voi şi-au pus aceste întrebări? Câţi şi-au pus întrebarea fundamentală, care îi afectează în cel mai direct mod cu putinţă, ce se întâmplă dacă nu mai învăţ în mod activ? Din nefericire, răspunsul pare să fie, tot mai puţini, de vreme ce opinia „la ce îmi trebuie/ foloseşte mie asta?” a devenit aproape un laitmotiv al omului contemporan.

Deşi suntem obişnuiţi să atribuim obiective fundamentale diferitelor lucrări ale creierului nostru, în realitate ele se rezumă la scopul ancestral: să ne menţină în viaţă. Pentru a supravieţui, orice creatură vie trebuie să înveţe continuu să prezică şi să răspundă atât provocărilor, cât şi oportunităţilor din mediul său. Pentru cele mai simple dintre organisme care sunt de obicei constrânse la un spaţiu vital limitat, cu puţine variaţii şi care necesită o interacţiune minimă, experienţa proprie este suficientă pentru a se adapta mediului lor. Cu toate acestea, în multe dintre speciile mai evoluate, mediul social conţine atât cele mai mari provocări, cât şi cele mai bune oportunităţi pentru fiecare organism în parte. Informaţia, legată coerent şi înţeleasă în legăturile ce se formează între toate componentele ei, e singura garanţie că un organism se poate adapta, poate profita de oportunităţile care îi apar şi poate găsi, prin creativitate, soluţii noi, de succes, care să îl scape din situaţii limită. Acest lucru este la fel de valabil de la nivel de specii, până la nivel economic (e substratul celebrului „think outside the box”). Ca orice efort, iniţial e ceva mai dificil de iniţiat (v. articolul de acum două săptămâni), dar beneficiile pe termen mediu şi lung sunt incomensurabile. Aşa că nu vă mai întrebaţi „la ce îmi trebuie mie să ştiu toate astea?”, ci mai degrabă „ce altceva aş mai putea afla despre toate astea?”.

Bogdan Iliescu este medic primar neurochirurg la Spitalul de Neurochirurgie din Iaşi şi preşedinte al Asociaţiei Creierului Iaşi