Europa arde, ai noştri se piaptănă

Anul 2022 nu este unul de campanie electorală, dar reprezintă jumătatea mandatelor aleşilor locali şi ale celor care fac naveta la Bucureşti. Marea lor majoritate n-au cu ce să se laude după primii doi ani, iar câţiva dintre cei rămaşi ar putea să invoce unele mici succese.

În rândul populaţiei nu se resimte însă nimic pozitiv, iar cel mai clar indiciu în acest sens rămâne afluxul la graniţa de vest, spre joburi, dar şi spre studii în ţările occidentale. La fel ca în ultimii 33 de ani, nicio guvernare nu se simte vinovată pentru pierderea capitalului uman.

Acum, cu chiu cu vai, se mai trag nişte autostrăzi şi drumuri expres pe hartă, construcţii care trebuiau să existe demult. Sigur că nu-i nimeni vinovat că cei ajunşi la ciolan mai repede s-au ocupat cu altceva şi că azi ne uităm cât de greu se urnesc lucrurile pe ici pe colo.

La Oradea, Ilie Bolojan e un contraexemplu pentru restul ţării şi un personaj incomod pentru cei din administraţia ieşeană. Şi de la Brăila vine un contraexemplu: cu toate păcatele lui, cât a fost premier, Mihai Tudose a urnit proiectul podului peste Dunăre – care acum pare că va fi gata înaintea drumurilor de legătură de pe cele două maluri.

Nu-i vorbă, că şi la Iaşi a făcut preşedintele CJ o grădină zoologică, unde biletul de intrare e cam cât taxa traversării podului. Aşadar, ca să fim optimişti, tot e ceva decât nimic.

Însă în rest chiar e mai nimic. Mai bine zis, restul e doar pe hârtie, iar studiile de tot felul – reale, copy-paste, reactualizate sau chiar dublate, cum e moda la Schitu Duca – ne iau mai toţi banii.

Singura excepţie este terminalul de pasageri de la Aeroport, suficient de mare încât să se ascundă după el tot PNL-ul de la Iaşi, care îşi arogă meritul. Greu de spus totuşi dacă „al doilea aeroport din ţară”, cum îl laudă deja mai-marii judeţului (ca mărime, nu ca trafic), nu va contribui mai degrabă la acel aflux spre vest, decât la resuscitarea programului „vin investitorii”. Pentru că încă mai punem preţ pe investiţii. Lipsa lor va adânci problemele sociale, la fel ca la criza din 2008-2011. Doar că acum lipseşte şi forţa de muncă, iar preţurile cresc necontrolat.

De la înălţimea unui guvern şi a unui parlament rupte de realitate, lucrurile astea nu se văd. Acolo, grija numărul 1 este cotonogeala dintre PNL şi PSD, iar prioritatea 0 e consacrarea în funcţii publice sau cel puţin bine plătite pe criteriul supunerii faţă de naşul de partid.

Că polonezii îşi fac stocuri de cărbuni pentru la iarnă (iar ei au şi bani să-l cumpere) sau că nemţii şi-au extins rapid exploatările de suprafaţă simultan cu redeschiderea termocentralelor, că Europa în general se pregăteşte pentru o iarnă fără presiune în reţeaua de gaze, nici asta nu se vede din cotloanele puterii instalate la Bucureşti.

Unii spun că foamea şi frigul îi va scoate pe oameni în stradă. Au mai ieşit, iar regimul a premiat apoi forţele de ordine pentru că au avut curaj să atace brutal protestatarii pe 10 august 2018. Mai curând oamenii se vor răzbuna în 2024, dacă mai ajungem teferi acolo, pentru toţi anii din urmă. S-a mai văzut asta în 2000, după un mandat în care opoziţia „democratică” s-a făcut de râs cu reformele subminate chiar de membrii ei. Lipsa coerenţei fiecărei guvernări de atunci încoace şi lipsa continuităţii programelor între două guvernări succesive au slăbit continuu regimul de la Bucureşti şi România ca stat.

Istoria se repetă, dar România nu mai are de mult politicieni care să ştie asta. O sută sau două în plus la pensii ori la salarii nu fac nici două parale dacă explicaţiile vor veni doar prin comunicate sau prin ecranul tv. „Votaţi-ne pe noi, că ceilalţi sunt mai răi” va avea impact total opus dacă rămâne gol de conţinut.

Mai sunt doi ani. Şi două ierni.