Grilă de lectură pentru interviul lui Tucker Carlson cu Vladimir Putin (I)

Înainte de a discuta despre interviul lui Tucker Carlson cu Vladimir Putin, care ajunsese deja la peste 125 milioane de vizionări, sunt două lucruri importante de subliniat: 1. Numărul enorm de ante-pronunțări, în marea lor majoritate înfierări ale lui Tucker Carlson pentru inițiativa de a discuta cu Putin; 2. În marea lor majoritate reacțiile post-interviu, din mass media sau politice, au spus mai multe despre cei care le-au făcut decât despre interviul în sine.

Într-o postare pe X (Twitter) în care anunța interviul, Tucker Carlson, probabil cel mai influent jurnalist american al momentului (până de curând la Fox News, care a decis să înceteze contractul cu el, deși emisiunea sa deținea recordul de audiență al televiziunii), a scris că deși președintele ucrainean a avut parte de o amplă mediatizare în Vest, mass media occidentale nu i-au oferit ocazia și lui Vladimir Putin să-și expună opiniile. Ceea ce nu este adevărat, chiar purtătorul de cuvânt al lui Putin, Dmitri Peskov, a confirmat că au fost și alte solicitări, care au fost însă respinse. Între cei care au dorit să-i ia un interviu președintelui Putin a fost, de pildă, Steve Rosenberg, corespondentul BBC la Moscova. În afară de asta, declarațiile și discursurile lui Putin, precum cel în care a justificat declanșarea „operațiunii militare speciale”, maniera oficială în care Kremlinul descrie invazia din Ucraina, sau amplul eseu de șapte mii de cuvinte al lui Putin făcut public la mijlocul anului 2021 al cărui mesajul principal era acela că ucrainenii și rușii sunt de fapt același popor și Ucraina este o țară artificială, au fost și acestea amplu mediatizate.

Nu e însă greu de ghicit de ce a fost acceptat Tucker Carlson în timp ce alții au fost respinși. Motivul a fost campania sa susținută împotriva sprijinului american pentru Ucraina. Dar asta nu înseamnă deloc că în sine demersul nu e unul legitim din punct de vedere jurnalistic. Iar cei care au spus contrariul, unii au vorbit chiar de trădare, în timp alții au cerut ca Tucker Carlson să nu mai fie primit înapoi în Statele Unite sau să nu i se mai acorde viză de intrare în UE, nu au făcut decât să se umple de ridicol și să trimită în derizoriu valorile la care au făcut trimitere atunci când au exprimat astfel de opinii. În trecut, interviurile celebrei jurnaliste italiene Oriana Fallaci cu personaje cel puțin la fel de controversate, de la Yasser Arafat și Muammar Gaddafi la ayatolahul Khomeini sau generalul nord-vietnamez Giap (în timpul războiului din Vietnam) au fost privite cu admirație în mass media. La fel interviul din 1977 al Barbarei Walters cu Fidel Castro.

Ideea nu este cât de bun sau de malefic e personajul pe care vrei să-l intervievezi, ci dacă discuția cu el prezintă interes. Lucru de la sine înțeles în cazul lui Putin în situația de față, cu două războaie în curs și poate cel mai tensionat moment în plan geopolitic din perioada postbelică. Sigur, contează și cum faci interviul. Cu observația că la acest nivel de regulă sunt aproape întotdeauna o serie de constrângeri tematice, deși nu știm dacă așa s-a întâmplat și acum.

Momentul interviului găsește Kievul într-o situație critică. Pe front armata ucraineană rezistă cu greu presiunii rușilor. Stau prost cu munițiile, la raportul de tiruri de artilerie sunt în dezavantaj în proporție de patru sau chiar cinci la unu, iar în Congresul american bugetul alocat Urcainei este blocat și sunt puține șanse ca impasul să fie depășit în curând. Din rațiuni politice interne, din cauza spinoasei probleme a graniței de sud, cu Mexicul, prin care intră ilegal, cu voia și din dorința explicită a administrației Biden, 2-300 de mii de imigranți lunar, dar și pentru că la nivelul publicului american au crescut semnificativ reținerile față de sprijinirea Ucrainei. Un aport în acest sens avându-l și Tucker Carlson. În afară de asta, Ucraina are o criză severă de personal militar, în timp ce pentru Rusia asta nu pare să fie o problemă, și nu doar din cauza raportului populației, de peste patru ori mai mare în favoarea Rusiei, ci și, după cum spune Yaroslav Timofeev, corespondetul Wall Street Journal în Ucraina, pentru că „Kremlinului nu-i pasă de victime, Rusia și-a golit închisorile și a trimis zeci de mii de deținuți pe front”.

Dar, dacă ne întoarcem la interviu, după difuzarea acestuia discuțiile au avut în vedere pe de o parte prestația lui Tucker Carlson, pe de alta cea a lui Putin care, am aflat ulterior, a întârziat două ore, după cum știm că face în mod obișnuit la întâlnirile cu șefi de stat sau de guvern. În general, ambele reacții s-au separat în funcție de faliile ideologice. Cu anumite nuanțe. Iar din acest punct de vedere una dintre cele mai interesante analize o face Konstantin Kisin, realizatorul unuia dintre cele mai populare podcast-uri din Marea Britanie, Triggernometry. Kisin este de origine din Rusia, a emigrat când era copil în Marea Britanie, iar soția sa este originară din Ucraina.

În esență, reacțiile din mass media tradiționale din Occident, au fost preponderent negative. Atât la adresa lui Tucker Carlson, cât și la adresa lui Putin. În unele cazuri de o manieră caricaturală, în altele cu observații valide. De pildă a fost criticat Tucker Carlson că l-a lăsat pe Putin să se desfășoare în voie fără să-l întrerupă și fără să-l corecteze în cazul unor falsificări. Prima critică nu este neapărat justificată nu doar pentru că acesta este în general stilul său în interviuri, ci și pentru că nu este neapărat de aplaudat maniera în care unii jurnaliști încearcă să se scoată mai ales pe ei în evidență în dauna interlocutorului, abordare des întâlnită și la noi. În cea de-a doua chestiune au fost câteva situații, în special în zona extinsului expozeu istoric al lui Putin, în care Tucker ar fi trebuit să intervină. Nu e clar de ce nu a făcut-o, pentru că nu a dorit să o facă sau pentru că era depășit de situație, nefiind pregătit cu o documentare serioasă. Pare mai probabilă a doua variantă. Însă, în același timp, lungul expozeu al lui Putin este relevant pentru modul lui de a gândi, a felului în care vede rolul global al Rusiei, relațiile acesteia cu restul Europei, cu Statele Unite și China, și mai ales cum se raportează la perioada post-sovietică când Rusia și-a pierdut o mare parte din sfera sa de influență în fostele state comuniste și în „străinătatea apropiată”, fostele republici sovietice.

Un exemplu este maniera în care este interpretată istoria în varianta Putin: Polonia este de fapt adevărata vinovată pentru declanșarea celui de-al Doilea Război Mondial pentru că a refuzat „cererea absolut rezonabilă a lui Hitler” de a-i oferi teritoriul care lega Germania prin Danzig de Prusia de Est. Acest lucru l-ar fi forțat pe Hitler să invadeze și să cucerească Polonia. Dacă Polonia i-ar fi permis lui Hitler să aibă părțile din Polonia pe care le dorea, Hitler nu ar fi fost niciodată forțat să invadeze. Este același tip de logică care transformă victima în agresor justificând invazia Ucrainei. Arc peste timp, dacă Ucraina ar fi cedat Crimeea și estul Ucrainei, Putin nu ar fi fost forțat să încerce să cucerească întreaga țară Ucraina în 2022. „Ei au fost cei care au început războiul în 2014”, i-a spus Putin lui Tucker Carlson. „Scopul nostru este să oprim acest război. Nu noi am început acest război în 2022. Aceasta este doar o încercare de a-l opri.”

În același context, liderul rus i-a luat apărarea ministrului de externe al lui Stalin, Viaceslav Molotov, și a tratatului de neagresiune negociat de acesta cu omologul său nazist, Joachim von Ribbentrop. Acest tratat a deschis calea pentru invazia sovietică a Poloniei și anexării statelor baltice și Basarabiei în Uniunea Sovietică. Acest lucru nu a însemnat nimic altceva, a remarcat însă Putin, decât doar recuperarea „teritoriilor istorice” ale Rusiei. Iar apropo de „recuperările” sovietice postbelice, restul populației germane din Konigsberg, orașul de naștere a lui Kant, rebotezat Kaliningrad după includerea în URSS, a fost expulzată cu forța între 1947 și 1948. Teritoriul anexat a fost populat cu cetățeni sovietici, în principal etnici ruși. Transfer masiv de populație care a avut loc și prin alte părți între care și în Moldova sovietică.

Într-un videoclip suplimentar postat după interviu pe rețeaua sa, Tucker Carlson era de părere că Rusia nu este putere expansionistă, are deja atât de mult teritoriu, spunea el. Remarca nu este întâmplătoare, ea vine să contrazică opinia celor care spun că Rusia este o amenințare pentru Europa, așa cum am auzit foarte des în ultima vreme, între alte și ca argument de ce ar trebui sprijinită în continuare Ucraina. Pentru că de partea cealaltă opinia cea mai răspândită este aceea că tot ce vrea Putin este să păstreze Donbasul și Crimeea așa că, după cum spune liderul de la Kremlin, dacă s-ar opri livrarea de arme către ucraineni, s-ar ajunge rapid la pace.

Ideea că Rusia nu este o putere expansionistă este contrazisă de tot ceea ce a făcut Rusia în ultimii trei sute de ani, în diferitele ei alcătuiri, Imperiu Țarist sau Uniunea Sovietică. După cum remarca Francoise Thom, sovietolog, profesor de istorie la Sorbona, în toată această perioadă Rusia s-a extins în fiecare an cu un teritoriu echivalent cu cel al Olandei. Iar în ceea ce privește faptul că războiul s-ar putea încheia foarte repede și că Rusia s-ar mulțumi doar cu teritoriul pe care îl controlează acum, argument suprem invocat de către cei care pledează în Statele Unite pentru oprirea sprijinului pentru Ucraina, nu ar trebui trecut ușor peste ceea ce chiar Putin a spus în interviu. Întrebat dacă Rusia și-a atins obiectivele în Ucraina, el a răspuns negativ. Acest lucru se va întâmpla abia după ce procesul de „denazificare” va fi finalizat. Ceea ce înseamnă, în traducere liberă, că doar atunci când va fi instalat la Kiev un guvern favorabil Moscovei și Occidentul va abandona Ucraina.

Bineînțeles astfel de „detalii” nu vor schimba opinia celor din spațiul vestic care îi dau dreptate lui Putin, care cred că războiul din Ucraina nu este altceva decât un fel de „război civil” și spun că vina pentru conflict revine în întregime Occidentului care s-a extins agresiv către Est, prin UE și NATO. Aceștia provin din segmente ideologice distincte. Pe de o parte e vorba de stânga europeană anti-americană pentru care Statele Unite sunt adversarul ideologic. Un alt segment este reprezentat de curentul anti-american, puternic reprezentat mai ales în Franța și Germania, pentru care prezența americană în Europa constituie o limitare severă a suveranității continentului. În Statele Unite e vorba de altceva. Nu este vorba de anti-americanism, ci de opoziția față de elitele americane care în opinia acestora neglijează interesele naționale și, sub presiunea complexului militaro-industrial, sunt angrenate în ceea ce a primit numele de „războaie îndepărtate” care nu au nimic de a face cu interesul Statelor Unite.