Hagi: Amintiri despre trecut, prezent şi viitor

Exact 41 de ani au trecut de atunci şi până când proiectul vieţii sale, Viitorul a prins viaţă. E drept, a mai fost titlul naţional cucerit în 2017, dar acea realizare a fost considerată în toată lumea drept o curiozitate care nu poate impresiona pe nimeni. Ştim, în tot fotbalul civilizat, există fel de fel de academii private, sau de stat, ori de club, care-şi trag existenţa de la formarea şi valorificarea talentelor care nu prididesc să apară. Dar să vină o astfel de „grădiniţă”, să câştige un titlu naţional şi să bată la porţile Ligii Campionilor asta nu s-a mai întâmplat. Şi nu s-ar fi întâmplat dacă la porţile fotbalului românesc n-ar fi bătut un nebun numit Gică Hagi! Acest nebun foarte aproape de a deveni un superstar al fotbalului mondial. Odată cu „eliberarea” din 1989, a plonjat direct la Real Madrid, cel mai titrat club din istoria fotbalului mondial. N-a fost simplu, fiindcă Hagi, încă tinerel, nu concepea sub nicio formă să fie vioara a doua într-un angrenaj. Şi ce şansă putea să aiă un copil teribil din Est, în faţa unor monştri sacri precum Michel, Butragueño sau Luis Enrique?

Nici la Barcelona n-a avut prea mare succes, fiindcă îl aşteptau alte „primadone”: Ronaldo, Rivaldo, Rijkaard. Ba chiar şi „fratele” Hristo Stoicikov avea mai multă căutare decât machidonul nostru. Prietenul şi cumnatul său, Gică Popescu, un talent aproape la fel de rafinat, şi-a asumat la maturitate rolul de „cărător de piane” (vorba „Memeului”) şi a ajuns căpitan la Barça. Într-o lume doldora de lăutari de geniu.

Au mai trecut aproape două decenii şi Gică Hagi a fost uns selecţioner-antrenor al naţionalei României, pe o vreme în care cele două meserii nu se deosebeau prea mult. O decizie pripită a Federaţiei Române de de Fotbal, atât pentru echipa reprezentativă, cât şi pentru prestigiul ulterior al legendei Gheorghe Hagi. El nu a fost demis niciodată de la naţională, nici din alte joburi, fie Timişoara, Steaua, Galata sau Bursaspor. A plecat sigur, un pic nemulţumit, dar conştient că a dat şi el greş.

Şi poate că acest drum sinuos, ornamentat cu un singur trofeu, o Cupă a Turciei, i-a arătat calea lui Gică. „Eu nu sunt antrenor, eu sunt manager”, a spus recent Hagi, şi într-adevăr calea sa nu putea să nu fie legată de un proiect managerial. Un proiect care nu a fost uşor de pus în practică, fiind privit cu suspiciune, ba chiar ostilitate în oraşul său, Constanţa, acolo unde un amarnic şef de galerie avea cheia şi lăcata în materie de fotbal. Un proiect din care au răsărit zeci de internaţionali români la diferite nivele. Şi cu meritul incontestabil al unui alt mare fotbalist, Ciprian Marica, cel care a reuşit să împace toate caprele şi verzele de la malul mării.

Proiectul Hagi a reuşit şi ne place să credem că la un palier superior celui din 2017. E greu de spus dacă Hagi, împreună cu Popescu, ar fi reuşit ceva mai mult dacă ar fi biruit în 2014. Nu putem decât să ne imaginăm ce-ar fi fost un „proiect Viitorul” la scară naţională. Suna tentant, sau poate riscant.

Cert este că proiectul Hagi îndeamnă la „Amintiri despre Viitor”. Cel numit regele mai are încă ambiţii. Vrea să conducă echipă de top european, vrea să conducă şi naţionala României şi este convins că atunci când merge morţiş pe drumul său nimic nu-i poate sta în drum!