La Iaşi, tenisul există

În timp ce gimnastica se prăbuşeşte vertiginos, în timp ce atletismul nostru aproape că nu există, în timp ce handbalul feminin coboară după cel masculin cu acceleraţia de 9,81 m/s², în timp ce fotbalul este cum este, un sport care mai respiră încă în România este tenisul. Am zis „respiră” pentru că în afară de Simona Halep şi eventual Sorana Cîrstea, nu prea avem cu ce ne mândri. Sigur că avem speranţe în fetele care ar trebui să se apropie de cele două fruntaşe, sigur că sunt mulţi tineri prin ITF-uri care adună puncte ca furnicuţele, dar cu astea suntem obişnuiţi. Nu mai avem cam de multişor un jucător în Top 300 ATP, iar în WTA ne menţinem în virtutea inerţiei. Mai face Irina Begu vreo boacănă (în sensul pozitiv al cuvântului), dar Gabi Ruse este bolnavă, Jaqueline Cristian, accidentată, iar următorul val îşi caută forma peste Ocean, scăpând de povara de a face ţărişoara de râs în competiţia care poartă numele marii ochelariste de altădată. Billie-Jean King. Aşa s-a ajuns ca Horia Tecău, în acord cu conducerea federală, să aducă la lot o jucătoare complet ieşită din formă (Michi Buzărnescu) şi una de viitor, ieşeanca Andreea Prisăcariu, care face ce face şi atrage atenţia publicului înveselind atmosfera. Poate că unii, tentaţi de paralelograme cu fotbalul, susţin că aducerea simpaticei Andreea în echipa României este la fel de nocivă precum convocarea timpurie a unor puşti necopţi ca Tavi Popescu sau Rareş Ilie la aleasa tricoloră de fotbal. Mă îndoiesc că Andreea ar fi copleşită de o convocare de la care îţi este greu să ceri ceva, mai degrabă evocă o amintire veche cu Rică Răducanu, la un meci al Rapidului cu Tottenham, la Londra, când, văzând că ai lui colegi n-au ce arăta, a început să se caţere pe bară şi să facă giumbuşlucuri pentru a distra posomorâta asistenţă: „Oamenii ăştia au plătit să vadă ceva şi de la noi, nu?” a zis uriaşul „Tamango”. Comparaţia merge până la un punct, Andreea, ca şi Rică, dispune de un talent extraordinar. În cazul Andreei, neperfecţionat, dar excentricităţile ei, savuroase în general, sunt prea mult cultivate de presa tabloidizantă de la noi şi asta nu-i face bine. Andreea Prisăcariu este o vedetă mai cultivată (în sens mediatic) decât locul pe care îl ocupă în clasamentul WTA. E bine, e rău? Cert este că dacă ar fi o jucătoare sobră preocupată doar de tenis, foarte puţină lume ar fi auzit de ea. În ţară, că de străinătate nu poate fi vorba. Reţinem, totuşi, că fata asta tatuată are mult talent de la care aşteptăm, ca ieşeni, ca români, sau ca iubitori de tenis, niscai roade.

Trecând prin subiectul Andreea Prisăcariu la nefericita căprărie ieşeană a sportului românesc, reţinem că Iaşul nu duce lipsă de talente în acest sport cu racheta. Iată că, după Bogdan Apostol, ajuns acum câţiva ani al doilea jucător român de tenis (din păcate căzut într-o stagnare inerţială, să sperăm temporară), vine şi îşi cere drepturile şi Cezar Creţu, un băiat care creşte văzând cu ochii, şi fizic, şi tehnic. Ajuns al patrulea jucător al României, Cezar ştie că în tenisul masculin, ascensiunile sunt mai anevoioase, iar distanţele până la următoarele „ţinte”, Filip Jianu şi Nick Ionel, sunt încă mari. La Iaşi, tenisul trăieşte, rodul unor eforturi care au creat multă emulaţie pe terenurile bahluviene.

În aceste condiţii, autorul ţine să facă o precizare; de ani de zile sunt un critic al actualei administraţii locale, în domeniu sportiv: nu mi-a plăcut cum au dispărut sporturile de echipă acum câţiva ani, iar când s-a luat decizia reînfiinţării lor, mulţumirile publice ale CS Politehnica par jenante, fiind vorba de o simplă revenire la normalitate şi nu de un cadou al Primăriei. Trebuie apreciate, însă că în materie de tenis, apariţia turneului Concord Iaşi Open de la Ciric (cel mai puternic turneu ATP din România) şi dublarea lui din acest an cu un turneu WTA 250 (la care pot veni jucătoare din „prima sută”) sunt lucruri lăudabile, chiar dacă finanţarea privată este primordială. Ieşenii vor afla cum ştie să joace Cătălin Creţu şi o vor cunoaşte pe Andreea altfel decât din presa tabloidă dâmboviţeană. Când mai vedem şi lucruri bune în sportul ieşean, ele merită toată atenţia noastră, vorba unui amic virtual, „când este, este!”.