Lumea după pandemie

Când apare o criză de dimensiunea celei actuale şi în acelaşi timp foarte diferită de toate celelalte din trecut, spaţiul public e dominat de două teme dominante. În prima categorie intră disputele privind felul în care trebuie procedat într-o astfel de situaţie, prilej cu care autorităţile sunt în general criticate pentru măsurile luate. În acest stadiu, pentru că au intervenit prea târziu, pentru că nu sunt pregătite, pentru că nu sunt destule măşti şi sisteme de ventilaţie sau costume de protecţie pentru personalul medical. În acelaşi timp, mulţi aplaudă măsurile restrictive, ba chiar le-ar dori mai dure, deşi nu cu mult timp în urmă, când nu se gândeau că virusul va ajunge atât de repede şi la noi, se indignau de cele luate în China. Atunci când Donald Trump a interzis la sfârşitul lui ianuarie zborurile din China a fost acuzat de rasism de către democraţi. Astăzi nimeni nu ar mai îndrăzni să critice o astfel de iniţiativă, preşedintele este mai degrabă criticat că nu a luat măsuri dure mai devreme. Însă nu este deloc exclus ca după câteva săptămâ

+ni de stat acasă, speriaţi de consecinţele economice, mulţi dintre partizanii acestei abordări să îşi schimbe radical părerea.

A doua temă majoră intră în categoria analizei soluţiilor de gestionare a severei crize economic care va urma şi a previziunilor privind consecinţele pe termen lung. La acest ultim capitol, mai toată lumea este de acord că lumea se va schimba radical, "nimic nu va mai fi la fel". Când se intră însă în detalii apar nuanţe sau chiar viziuni foarte diferite. De pildă Ivan Krastev extrage, într-o analiză pentru European Council on Foreign Affairs, şapte lecţii din această criză. Unele dintre concluziile sale sunt greu de contrazis. Precum cea privind tendinţa de creştere masivă a rolului guvernului, în economie şi în societate, inclusiv în reglementări ale spaţiului privat. O concluzie împărtăşită şi de The Economist într-un articol intitulat sugestiv "The virus means the big state is back". Unii, mai ales din stânga, vor saluta desigur asta, este exact ce-şi doreau. Numai că este greu de crezut că, sub povara unor datorii publice explodate, după sumele masive pompate în economie, guvernele vor putea să mai livreze şi consistentele beneficii sociale pe care aceştia le doresc. Şi, pe deasupra, să se mai şi lanseze în mega "Green Deal-uri" care presupun renunţarea abruptă la combustibili fosili şi energie nucleară în favoarea unor soluţii precum panourile solare sau morile de vânt nu doar sensibil mai scumpe, ci şi incapabile să acopere necesarul de energie. În aceste condiţii, interesul elitelor politice şi din mediul de afaceri pentru "lecţiile" Gretei şi a colegilor ei, ecologişti radicali, de pe ambele maluri ale Atlanticului, va scădea cu siguranţă dramatic.

Pandemia va creşte atracţia pentru autoritarismul de tip chinezesc, bazat pe supravegherea extinsă a populaţiei prin soluţii tehnologice sofisticate, scrie Ivan Krastev. "Putem să-i acuzăm pe liderii chinezi pentru lipsa de transparenţă care i-a făcut să reacţioneze târziu pentru a împiedica răspândirea virusului, dar eficienţa răspunsului şi capacitatea statului chinez de a controla mişcarea şi comportamentul populaţiei au fost impresionante. Într-o criză precum cea de faţă oamenii compară răspunsul şi eficacitatea guvernelor lor cu ceea ce văd la alte guverne. Şi nu trebuie să ne mirăm dacă în final China va apărea drept un câştigător şi Statele Unite drept un perdant."

Ce e interesant de remarcat în această analiză nu e neapărat justeţea acesteia, ci maniera în care autorul o interpretează şi trage concluziile: o reduce la fotografia unui meci geopolitic între Statele Unite şi China, la care el şi în general europenii asistă de undeva de pe margine. Ivan Krastev este tipul de intelectual liberal sofisticat provenit din Europa de Est, din Bulgaria, dar impregnat de spiritul Bruxelles-ului şi de proiectul "Statelor Unite ale Europei". Motiv pentru care antipatizează America lui Trump şi regretă profund tendinţele de întărire a rolului statelor naţionale în interiorul Uniunii Europene. Iar în opinia sa, Donald Trump şi, iată, acum, coronavirusul, sunt doi factori toxici care se opun acestui vis, devenit foarte probabil tot mai îndepărtat. Reacţiile pe care le vedem acum în interiorul UE, închiderea graniţelor, blocarea exporturilor de produse medicale, inclusiv către Italia, ţara cea mai afectată de pandemie, nu pot să nu dezamăgească. Însă ele erau de aşteptat. În momente grele, de cumpănă, oamenii se retrag în interiorul tribului lor, în regiunea sau ţara din care provin, şi se aşteaptă ca liderii lor să ţină cont de asta atunci când iau decizii. Ideile progresiste utopice de modelare a unui fel de "om nou" (o sintagmă des utilizată în perioada regimului Ceauşescu!), "corect politic", în cazul nostru un "bun european" care să dea prioritate acestei condiţii în defavoarea apartenenţei sale la o naţiune, intră în conflict cu elemente fundamentale care definesc natura umană.

Însă problema de fond este alta. Miza "meciului" dintre Statele Unite şi China este una existenţială care îi priveşte în egală măsură şi pe americani, şi pe europeni. E vorba de supravieţuirea actualului model de societate din lumea occidentală bazat pe democraţia liberală. Este ceea ce se numeşte un moment "Make or Break". Pentru că cei care vorbesc, cu îndreptăţire, despre globalizare privesc această tendinţă din unghiul celei actuale, o globalizare de sorginte occidentală, în principal americană. Dar, aşa cum arată lucrurile în acest moment, am putea asista, pe fondul acestui recul occidental, la consolidarea unei globalizări având în centru China. Ofensiva Beijingului nu este un proces de dată recentă, o primă etapă s-a consumat după criza economică din 2008, dar liderii chinezi par hotărâţi acum să exploateze oportunitatea imensă oferită, în mod paradoxal, de o epidemie născută chiar la ei acasă, pentru a face acest parcurs ireversibil.

Într-o lume dominată în proporţie consistentă de China, compusă din Asia, Africa, America de Sud şi chiar o parte din Europa (scenariu pe care îl avansa recent şi Keneth Rogoff, profesor la Harvard şi fost Economist Şef al FMI), nici modelul de guvernanţă bazat pe democraţia liberală şi nici prosperitatea de care s-a bucurat Occidentul nu vor putea supravieţui. Pe de o parte pentru că modelul de guvernanţă adoptat dominant în lume este cel al hegemonului "în exerciţiu". Pe de altă parte cei care îşi imaginează că o rocadă, în acest sens, între China şi America, nu va schimba semnificativ felul în care se petrec lucrurile acum se înşală. Beijingul sancţionează şi acum dur, prin sancţiuni economice, orice abatere de la regulile sale. Au experimentat asta direct destule state chiar pentru motive minore, pentru că l-au primit la nivel oficial pe Dalai Lama, au dat un premiu Nobel unui dizident chinez, Li Xiabo (decedat în 2017), aşa cum a păţit Norvegia, sau pur şi simplu pentru un Tweet. În această postură, China va controla accesul pe aceste pieţe globale a corporaţiilor occidentale, inclusiv accesul la anumite resurse naturale critice, precum metalele rare. Sigur, criza ar putea să fie pentru lumea occidentală, într-un scenariu pozitiv, un moment de revenire la normalitate şi unitate, de abandonare a toxicelor războaie identitare şi de regândire a unor instituţii osificate. Într-un viitor, nu foarte îndepărtat, vom primi răspunsul.