Caută 
4 MIN
PNL trebuie să aleagă acum între a lua locul PSD, adică a se bate pe acelaşi electorat cu pesediştii, şi a trece de partea noii generaţii pentru care PNL şi PSD sunt opţiuni vetuste, fără viitor. Ambele opţiuni sunt extrem de riscante şi de greu de digerat, dar nu cred că au încotro. Dacă n-o fac acum, în câţiva ani, probabil după 2024, vom vorbi despre PNL cum vorbim azi despre PNŢCD.
Chiar dacă te plictisesc deja ştirile de pe frontul Cîţu contra Orban, lupta asta pentru supremaţie în PNL e mult mai importantă decât ţi-ai putea imagina în acest moment. Pentru că, spre deosebire de celelalte trei principale partide de pe scena politică internă, PSD, USRPLUS şi AUR (UDMR e din altă poveste), PNL se află în acest moment în faza în care trebuie să decidă dacă vrea să mai existe sau nu. Par cuvinte mari, dar hai să vedem despre ce vorbim.
PNL e singurul partid istoric care a supravieţuit ultimilor 30 de ani de post-comunism şi, pentru mulţi dintre liberali, asta nu e doar un motiv de mândrie, ci şi o sursă de optimism: istoria ne-a confirmat, suntem cea mai solidă construcţie politică românească. Big Time, cum ar zice Alina Gorghiu. Dar apelul la trecut ca o formă de validare poate ascunde, în fapt, o mare slăbiciune.
După părerea mea, PNL există şi rezistă de peste 30 de ani nu datorită istoriei lui (şi PNŢCD se lăuda cu asta şi acum e doar istorie), ci în cea mai mare măsură graţie forţei şi anduranţei mişcării fondate de Ion Iliescu în 1990, care azi poartă numele de PSD. Sau PeeSeeDee, ca să vorbim pe limba lui Iohannis.
Fie că ne place sau nu, Ion Iliescu a fost cel mai competent politician (nu şi moral, că nu asta e în discuţie aici) pe care l-a avut România în ultimii treizeci de ani, iar PSD-ul de azi, partidul care-i duce moştenirea mai departe, e în continuare cea mai puternică piesă din peisajul politic autohton. Dar mereu ruptă în două, România nu putea rezista fără ca acestei forţe imense să i se opună o mişcare cât de cât comparabilă. De treizeci de ani, românii sunt fie cu PSD (sub diverse nume), fie împotriva lui. PSD a fost mereu reperul, iar PNL a fost mereu doar una dintre alternative. Uneori cu succes, alteori fără, dar niciodată Alternativa.
Dar PNL are o calitate în plus faţă de celelalte: adaptabilitatea. PSD şi-a tot devorat adversarii, dar PNL e singurul care a rezistat până acum. Cum a reuşit? Deşi merită o discuţie separată, un răspuns posibil e că a avut lideri care au înţeles ce reprezintă partidul, un debuşeu pentru anti-pesedism, şi s-au adaptat. Toţi liderii PNL de până acum, Câmpeanu, Quintus, Stoica, Stolojan, Tăriceanu, Antonescu sau Orban, au dus partidul mai departe graţie capacităţii lor de a se lipi la momentul potrivit pe trendul anti-PSD. Niciunul n-a fost atât de prost încât să nu înţeleagă că românii care nu-s cu PSD nu sunt neapărat şi liberali. De aia, când a fost nevoie, când emoţia publică le-a cerut-o, au făcut şi compromisuri.
Un exemplu: privită la rece, alianţa USL a fost un succes pentru PNL, pentru că cel mai mare adversar politic al PNL-ului de-atunci nu era PSD, ci Traian Băsescu. Electoral vorbind, PNL s-a salvat atunci prin alianţa cu PSD, oricât de nociv părea la vremea respectivă acest gest. Ambiţia lui Băsescu era să-i sufle PNL-ului rolul de alternativă la PSD, iar fără alianţa cu PSD (ca între doi vechi adversari care se unesc pentru a elimina un intrus), PNL probabil n-ar mai fi existat.
Dar lucrurile s-au schimbat radical în ultimii ani. Puterea (mai puţin, deocamdată, cea politică) e în mâinile unei noi generaţii. Generaţia Millennials, cum i se spune cel mai frecvent. Generaţia care a votat la ultimele alegeri cu USRPLUS sau AUR. Generaţia care nici nu prea înţelege pe ce se bat de fapt PSD şi PNL şi în general, de ce ar face cineva vreo diferenţă între ele. În sens larg, vorbim de o ruptură profund culturală. „PSD, PNL – aceeaşi mizerie”, nu e doar o lozincă, e şi deviza unei generaţii. E despre trecut versus viitor. În aceste condiţii, PNL e în situaţia de a-şi reevalua însăşi raţiunea de a exista.
După părerea mea, PNL trebuie să aleagă acum între a lua locul PSD, adică a se bate pe acelaşi electorat cu pesediştii, şi a trece de partea noii generaţii pentru care PNL şi PSD sunt opţiuni vetuste, fără viitor. Ambele opţiuni sunt extrem de riscante şi de greu de digerat, dar nu cred că au încotro. Dacă n-o fac acum, în câţiva ani, probabil după 2024, vom vorbi despre PNL cum vorbim azi despre PNŢCD. Din păcate, nici Cîţu, nici Orban nu par calificaţi să scoată PNL din acest rahat în care istoria i-a băgat fără să le ceară părerea.
