Mama Ecaterinei Teodoroiu

Îmi plac anchetele literare, mai ales cele din perioada dintre cele două războaie mondiale când, ca efect al zămislirii României Mari, a avut loc o renaştere a culturii naţionale. Deşi scriitorii de succes câştigau foarte bine, iar posibilităţile de afirmare se dovedeau numeroase, majoritatea literaţilor se declarau nemulţumiţi de timpurile în care trăiau. În viziunea lor, poporul era harnic şi cu multă credinţă în Dumnezeu, dar sărac, iar clasa politică, obtuză şi coruptă.    

Recent, mi-a picat în mână o carte apărută cu aproape un sfert de secol în urmă dedicată tocmai anchetelor literare realizate în anii 1930, după model francez. Fascinantă lectură. Mulţi scriitori din acea perioadă sunt astăzi uitaţi, pe nedrept aş spune. Câţiva au părăsit ţara din pricina instalării ulterioare a regimului comunist, unii s-au dat la fund, alţii au fraternizat cu duşmanul, de bună voie ori după ani grei de temniţă politică. Cei mai ghinionişti au ajuns la gropile comune. Cei mai norocoşi au murit înainte de distrugerea României Mari.  

Revenind la anchetele literare din anii 1930, răspunsurile scriitorilor la întrebarea „De ce scrieţi?” ne dezvăluie atât anumite secrete ale propriilor minţi, cât şi informaţii esenţiale despre tribulaţiile lumii interbelice. Oricum, atitudinile sunt diverse, interesante, iar uneori de-a dreptul paradoxale.    

Eugen Ionescu scria ca să se amuze, dar şi dintr-un obicei prost. A fost vanitos, dar i-a trecut. Credea că doar geniile trebuie să scrie, pentru a-şi împărtăşi emoţiile muritorilor de rând, dar Rebreanu i se părea lipsit de inteligenţă, Ionel Teodoreanu, mercantil, iar Cioran, neserios. Aşa că şi-a pierdut încrederea în literatură. În literatura altora.

Hortensia Papadat-Bengescu nu ştia de ce scrie, dar compunea numai în momentele de inspiraţie. Doar atunci vedea întreg romanul pe care avea să-l transpună pe hârtie, doar atunci îşi simţea perfect personajele. Poezii a compus din disperare, dar pe cele mai multe le-a ascuns fiindcă le considera ceva prea personal.

Mircea Vulcănescu, chestionat chiar în timp ce dădea gata un şniţel cât roata carului, pare nedumerit de întrebare. Se lansează în chestiuni filosofice, dar şi în obscure presupoziţii psihologice. Până la urmă, stabileşte că totul se reduce la eu, un eu obligat să-şi asigure continuitatea. Cu toate acestea, recunoaşte că este puţin schizofrenic. Considerat una dintre cele mai strălucite minţi ale Românei, Vulcănescu fusese numit directorul general al vămilor!  

Saşa Pană scria ca să nu fluiere, N. Crevedia, ca să se bucure, Păstorel Teodoreanu, pentru a se pune bine cu Dumnezeu, dar şi cu dracul, Mihail Sebastian, din responsabilitate, Gib Mihăescu, fiindcă îi plăcea, Ion Minulescu, din acelaşi motiv pentru care mânca, dormea, iubea.

Alţii scriau din superstiţie, din manie, din orgoliu, din greşeală, din lipsă de talent, din teama de a nu fi singuri, pentru a rezolva enigmele din jur, pentru mase, pentru cei asupriţi, pentru premiul Nobel.

Am lăsat la final un ieşean de care probabil nu mai ştie nimeni: Gr. Trancu-Iaşi (1874-1940, n. Târgu Frumos), om politic liberal, avocat, profesor universitar, memorialist. Întemeietor şi conducător al Ministerului Muncii şi Ocrotirilor Sociale, la începutul anilor 1920, Gr. Trancu-Iaşi visa o lume mai bună. Cu doar două zile înainte de a fi chestionat de realizatorii anchetei o întâlnise lângă Târgu-Jiu pe mama Ecaterinei Teodoroiu. Femeia umbla ca o cerşetoare. Nu-şi primise pensia de trei luni.   

„Cei care au luptat şi au murit (în Marele Război) au avut credinţa într-o lume mai bună. Din nenorocire, cei răi au cules rodul. (…) Înainte de război, individul era mai bun, colectivitatea era mai rea. După război s-au schimbat lucrurile: colectivitatea a devenit mai bună. (…) Chiar şi în lupta aprigă pentru existenţă trebuie să ţinem contactul cu eternitatea, cu credinţa că ceea ce se întâmplă azi nu este ultimul Cuvânt al evoluţiunii sociale şi că vor veni zile mai bune, mai senine”, scria Gr. Trancu-Iaşi.

Peste doar câţiva ani, al doilea război mondial nimicea România Mare. Prin teroare şi alegeri furate, în România învinsă, umilită şi ciuntită, amicii ruşi îi cocoţau la putere pe comunişti, alţi mari iubitori de popor. Habar n-am ce s-a întâmplat cu mama Ecaterinei Teodoroiu.