Ofensiva ideologicului în literatură

Câteva întrebări se ridică de la sine, din perspectiva unui critic aflat la mijlocul carierei, format într-o tradiţie a esteticului şi nevoit să facă faţă provocărilor teoretice, ideologice, academice din ultima vreme, când domeniul criticii s-a globalizat şi el, când funcţionarea sa în cadru strict naţional e taxată drept izolaţionism, de nu chiar provincialism; când teoria literară tinde să răspundă din ce în ce mai obedient unor presiuni ideologice. Ce mai înseamnă pentru noi, azi, autonomia esteticului? Cât de actuală, cât de urgentă mai este această direcţie? Ce anume ameninţă, azi, autocefalia esteticului? Şi încă: mai răspunde acest criteriu dilemelor, tensiunilor lumii noastre? Mai este el suficient de încăpător pentru a orienta discursul critic, pentru a-i asigura audienţa şi, eventual, autoritatea? Studiile culturale, de gen, teoriile privitoare la caracterul transnaţional al literaturilor, studiile bazate pe statistici, pe analizele cantitative, moda „distant reading”-ului, literatura prizată mai ales ca sursă a memoriei culturale, antropologia culturală, interculturalismul, studiile media, perspectivele apăsat sociologice – sunt tot atâtea tendinţe, extrem de actuale, nu lipsite de real profit metodologic, de a împinge în fundal, dacă nu chiar în derizoriu, după unii, bătrânul criteriu estetic. „Demonul teoriei” începe să fe înlocuit de demonul ideologiei.

Ce cred despre toate aceste provocări e greu de răspuns într-un text atât de scurt. Subiectul merită discutat sistematic; el este, am certitudinea, una dintre problemele-cheie ale instituţiei criticii, chiar şi aşa, cu faţada erodată, cum se află azi. Pe scurt, aş spune că, în absenţa criteriului estetic, nici un tip de hermeneutică nu se poate defini drept critică literară. Pe de altă parte, literatura este nevoită, azi, ca să intereseze, să ridice probleme de interes mai larg decât propriul statut, propriul specific estetic. Critica este şi ea nevoită să se replieze, adoptând şi alte criterii în evaluarea operelor: cel etic, cel ideologic, cel de recuperare a memoriei ş.a.m.d. Problema apare atunci când acestea tind să devină mai (im)portante decât criteriul valoric; ele sunt acolo, criticul le detectează, le analizează, dar sunt condiţionate (ar trebui să fie!) de criteriul estetic: indiferent ce temă ar avea, ce problemă a lumii contemporane ar ridica, ce perspectivă ideologică, corectă sau, Doamne apără!, incorectă politic ar adopta, un roman contează numai şi numai dacă îndeplineşte exigenţele estetice. Dacă această clauză fundamentală este îndeplinită, se poate discuta mai departe, despre toate celelalte ambiţii şi mize ale operei.

Cum mai identificăm noi, azi, esteticul? Câtă nevoie mai avem de el? Din păcate, el a devenit un fel de apanaj al specialiştilor: publicul larg caută altceva în cărţi, câtă vreme literatura e nevoită să reziste într-un circuit comercial. Prima precizare este următoarea: spre deosebire de generaţia ʼ60, care a luptat pentru recuperarea modelelor estetice ale literaturii într-un moment dramatic, care a apărat specificul literaturii ca literatură, pentru a o proteja de presiunea ideologicului şi a politicului, pentru generaţia mea de critici, esteticul nu se mai opune ideologicului. Acesta din urmă a devenit un aspect, printre altele, al operei literare pe care nu îl mai ignorăm, de care nu ne mai temem. Până la un punct… Ceea ce se simte însă în ultimii ani este o ofensivă destul de agresivă a ideologicului, în dauna esteticului. Se poartă azi o receptare a literaturii dintr-o perspectivă care îi caută justificarea şi meritele şi o promovează în funcţie de mesajul conformizat, standardizat ideologic pe care îl transmite: noii procurori vânează în capodoperele clasicilor mostrele de inadecvare la ideologiile contemporane: cutare e misogin, cutare e xenofob, cutare ar trebui interzis pentru că oferă un exemplu greşit tinerelor generaţii. Ne dăm sau nu seama, asistăm la această luptă fatalmente nedreaptă: de fiecare dată, în faţa ideologicului, esteticul e nevoit să se retragă şi să răspundă, cu mijloacele sale imponderabile, unei brutalităţi a concretului. De aceea, cred că este importantă redeschiderea discuţiei privitoare la autonomia esteticului. Dar cine ar mai putea fi azi criticul care să indice, cu „degetul lui de lumină”, direcţia? Mai e posibilă azi o critică de direcţie? Ar mai avea ea audienţă, ar mai avea ea mediul intelectual unde să îşi ducă necesarele campanii? Ar mai fi posibil, azi, un Lovinescu? Întrebări mai curând retorice… În orice caz, recesiunea criticii de întâmpinare nu e străină de această febrilitate dată de schimbarea de paradigmă.

Bogdan Creţu este director al Institutului de Filologie Română „A. Philippide”, Academia Română, Filiala Iaşi şi profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii ”Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi