Poveşti cu tâlc (III)

Cu douăzeci de ani în urmă, în 2002, Ion Iliescu, preşedintele României, a respins ferm ideea alegerilor anticipate avansată de premierul Adrian Năstase. Admiratorii lui Ilici au explicat că şeful statului voia neapărat implementarea unor reforme în societatea românească, iar organizarea unui scrutin parlamentar înainte de termen (în 2003 şi nu în 2004, cum ar fi fost normal) ar fi compromis multe dintre proiectele aflate pe masa de lucru a guvernului.

Dar camarila lui Iliescu era alcătuită din personaje precum Viorel Hrebenciuc, clanul Puwak, Răzvan Theodorescu ori Valer Dorneanu. Dacă măcar unuia dintre aceste nume acceptăm să-i ataşăm onoranta etichetă de reformator, atunci chiar că nu am priceput nimic din politica postdecembristă. De pildă, într-o perioadă de mizerie şi sărăcie cruntă în domeniul culturii, Theodorescu, ministrul de profil, se declara complet satisfăcut de alocările bugetare insignifiante şi filosofa la televizor despre necesara împăcare dintre călăi şi victime (invocând modelul postbelic francez!), prefăcându-se foarte nedumerit fiindcă victimele comunismului din România cereau în continuare dreptate. Nu li s-a făcut dreptate nici până astăzi.

Explicaţia refuzului lui Ion Iliescu era, evident, alta. Aparatcik de profundă inspiraţie sovietică, Ilici ştia că alegerile înseamnă întotdeauna puternice frământări în partid, fiecare dintre liderii influenţi din teritoriu încercând să-şi promoveze favoriţii pe liste. Cum, în mare măsură, nu mai controla el PSD, ci Năstase, pentru viitoarea legislatură părea logică o schimbare de garnitură, ce l-ar fi pus în dezavantaj. Aşa că, Iliescu, deja cu toţi sacii în căruţă, a spus pas.

Pozând în conducător înţelept a aşteptat încheierea celui de-al patrulea mandat (şi ultimul), când, ferm convins că i-a păcălit pe toţi, l-a graţiat pe şestache pe acolitul criminal Miron Cozma, purtătorul de lămpaş şi bâtă. Ce scandal uriaş s-a declanşat în zilele acelea, cu un Cozma complet zăpăcit de situaţie urmărit prin ţară de poliţie pentru a fi reîncarcerat!

Totuşi, deşi nu am mai avut anticipate, toamna anului 2003 a consemnat un eveniment politic deosebit de important: naşterea Alianţei Dreptate şi Adevăr, din împreunarea democraţilor cu liberalii, ce-i readucea în prim-plan pe Traian Băsescu şi Theodor Solojan.

Spre nenorocul lui, Năstase intuise bine. Avântul economic şi ameliorarea nivelului de trai al populaţiei nu făcuseră uitată corupţia în continuă creştere din instituţiile statului. Revoltat, electoratul a decis să sancţioneze puterea. La alegerile locale din primăvara lui 2004, deşi PSD a rămas pe primul loc în opţiunile alegătorilor, Alianţa DA a obţinut un scor excelent, arătându-se potenţial capabilă să-i prindă din urmă, ba chiar să-i şi întreacă pe social-democraţi la scrutinul pentru parlament de peste câteva luni.

Cu toate că demolase fără milă faţă de mărunţii întreprinzători miile de chioşcuri ce împuţeau Bucureştiul (ori tocmai de aceea!), Băsescu a câştigat atunci foarte clar un al doilea mandat de primar al Capitalei. Destui români vedeau în el viitorul premier al României. Unul, destoinic.

Soarta avea să hotărască altceva.

În vara lui 2004, teama a intrat adânc în PSD şi nu a mai ieşit ani de zile. În sondaje, cele două forţe politice rivale înaintau umăr la umăr. Deşi încercarea anterioară a pesediştilor de a bloca înscrierea Alianţei DA la tribunal (acuzând-o de transmiterea unor mesaje subliminale!) eşuase, Năstase miza tot pe justiţia „independentă” pentru a-şi învinge adversarii.

În cele din urmă, strategia de a-l hăitui pe Theodor Stolojan (anunţat drept candidat al Alianţei la preşedinţie), constând în a-l da în judecată peste tot în ţară ori de câte ori critica PSD, avea să se întoarcă împotriva partidoiului. Obosit şi speriat de atâtea procese abuzive, Stolojan va renunţa la candidatură, cedându-i locul lui Traian Băsescu. Probabil mai ţineţi minte scena lacrimogenă în care s-a înregistrat transmiterea ştafetei. Aşa a ajuns „premierul” Băsescu să candideze pentru tronul de la Cotroceni. Împins de la spate de pesedişti şi dornic de răzbunare.

Dar prim-ministrul Adrian Năstase mai avusese un as în buzunar. Felul neghiob în care l-a jucat a avut urmări atât de catastrofale, încât l-a costat nu doar victoria la alegerile din toamna lui 2004 plus cariera politică, ci şi libertatea. (Va urma)