Prietenii Rusiei (I): Rumen Radev

Premierul maghiar, Viktor Orbán, este principalul vârf al triunghiului favorabil Rusiei, conturat în zona estică a Alianţei Nord-Atlantice şi a Uniunii Europene. Având puteri executive aproape depline, cabinetul domnului Orbán ar putea provoca daune majore solidarităţii din interiorul acestor organizaţii – ceea ce, orice s-ar spune, (încă) nu s-a întâmplat. Ceilalţi doi politicieni vizaţi, preşedinţii Croaţiei şi Bulgariei, au competenţe executive mai restrânse prin comparaţie cu guvernele, iar poziţiile acestora sunt pro-ucrainene, urmând fidel linia europeană. Totuşi, din postura pe care o deţin, şefii celor două state pot emite, deliberat sau nu, puncte de vedere care să fie ulterior folosite de propaganda rusă.

Şeful statului bulgar, Rumen Radev, a suscitat din nou atenţia presei internaţionale, la scurt timp după ce fusese protagonistul unui schimb de lovituri – pierdut, de altfel – cu preşedintele ucrainean Volodimir Zelenski. Domnul Radev şi-a reluat bine-cunoscutele apeluri la încetarea ostilităţilor şi negocierea unui acord, susţinând că livrarea de noi şi noi arme sporeşte riscul de conflict militar global. În esenţă, ceea ce face preşedintele bulgar este să condamne livrările de armament occidental Ucrainei, livrări la care participă – indirect – şi propriul guvern. După cum se ştie, coaliţia recent învestită de la Sofia este ataşată poziţiei explicite a NATO şi a UE, aceea că Ucraina poartă un război just, de combatere a unei agresiuni externe, deci sprijinul militar de care beneficiază este legitim.

Asemenea lui Viktor Orbán, preşedintele bulgar are afinităţi declarate faţă de Moscova. Dar, dacă în cazul liderului de la Budapesta vorbim de urmărirea cinică a unor interese de putere interne, la Rumen Radev lucrurile stau altfel. În vârstă de şaizeci de ani, fost general, membru al Partidului Comunist (PCB) în anii 1980, el a devenit în 2016 candidat la preşedinţie din partea unei alianţe dominată de socialişti, partid-succesor al PCB, şi şi-a reînnoit mandatul în urmă cu doi ani. În tot acest interval, Rumen Radev a capitalizat simpatiile remanente faţă de Rusia şi rolul ei în afirmarea naţională şi politică a Bulgariei, profitând şi de erodarea formaţiunilor pro-occidentale, din cauza corupţiei şi a proastei guvernări.

Acum, când în politica de la sudul Dunării se afirmă tot mai puternic o formaţiune de extrema dreaptă cu mesaj explicit pro-Kremlin, „Reînvierea”, domnul Radev simte nevoia să profite de această stare de spirit, mai ales că se vorbeşte intens despre posibilitatea ca el să preia conducerea socialiştilor, după încheierea mandatului prezidenţial. Într-o asemenea ipoteză, devine mai uşor explicabilă disponibilitatea sa de a intra în dispute indirecte cu partenerii Bulgariei din NATO şi UE, precum şi asumarea riscului unei contre „în direct” cu oaspetele nepoftit Volodimir Zelenski – după cum se ştie, acesta a fost invitat să viziteze Bulgaria de primul-ministru Nikolai Denkov, nu de Radev. Nici înfrângerea mediatică în faţa unui Zelenski incisiv (şi dotat cu replici pregătite în avans) nu-l deranjează foarte mult pe preşedintele bulgar, a cărui cotă internă de încredere rămâne semnificativă.

Desigur că asemenea declaraţii sunt urmărite cu interes şi aplaudate la Moscova: nu în fiecare zi întâlneşti un asemenea aliat în interiorul unei grupări politico-militare adverse. Spre exemplu, pe 23 iunie, preşedintele Radev îşi acuza propriul guvern că, participând la sprijinirea militară a Ucrainei, „împinge Bulgaria tot mai aproape de război”. Transmiterea ideilor de acest tip este exact ceea ce îşi doreşte Kremlinul, pentru că ele pot submina pe termen lung încrederea într-o linie politică, fie ea şi justificată în plan moral.

Rumen Radev a acumulat puncte importante pe plan intern, în perioada de instabilitate politică prelungită ce a afectat Bulgaria, în ultimii ani. Discursul său anticorupţie a dat rezultate, chiar în rândul celor care nu agreează Partidul Socialist. Figura sa a insuflat o anumită încredere în societate, într-o perioadă în care nu se putea forma, realmente, un guvern majoritar stabil. Acum, preşedintele încearcă să folosească – fraudulos, ar spune unii, dar în acest plan nu e nimic de făcut – simpatia populară astfel dobândită pentru a şicana coaliţia pro-occidentală de la putere. Dacă va reuşi, partidul său va reveni, cu şanse, la vârful politicii naţionale.