Raport despre Europa cu mai multe viteze (I)

Săptămâna trecută a fost dat publicităţii aşteptatul raport al grupului de lucru franco-german asupra reformei instituţionale a Uniunii Europene, o iniţiativă menită să ofere o hartă pentru posibilele evoluţii ce trebuie să însoţească adâncirea şi extinderea UE. Elaborat de un grup de doisprezece specialişti din cele două ţări şi accesibil pe internet, textul este foarte interesant, mai ales pentru că ia în discuţie temele dificile cu care se confruntă Uniunea, inclusiv acea veritabilă „cuadratură a cercului” (politic) reprezentată de înlocuirea unanimităţii de voturi cu majoritatea calificată, în chestiunile sensibile pentru suveranitatea naţională. Dar, în ansamblu, documentul trebuie receptat ca ansamblu coerent, nu ca o colecţie de reţete punctuale pentru subiecte dificile.

Neîndoielnic, el va fi plasat pe agenda şefilor de state şi guverne din Comunitatea Politică Europeană, la reuniunea din 5 octombrie, precum şi pe cea a liderilor comunitari, întruniţi a doua zi într-un Consiliu European informal. Mai departe, ar fi de aşteptat ca ultimele luni ale preşedinţiei spaniole să fie consacrate încercărilor binomului franco-german de a convinge liderii statelor sceptice că documentul, cu toate imperfecţiunile sale, trebuie să servească drept bază de pornire pentru eforturile viitoare. Şi, de asemenea, ar fi de aşteptat ca liderii principalelor instituţii europene să se pronunţe, la rândul lor, asupra ideilor expuse. Dat fiind faptul că anul 2024 este unul electoral, se poate anticipa că va exista un interes sporit din partea factorilor decizionali să arate că încearcă să rezolve marile probleme ale blocului, că nu se mulţumesc să le lase moştenire pentru viitoarea legislatură.

Nu este surprinzător, din păcate, faptul că mass media românească nu s-a aplecat cu prea mare atenţie asupra evenimentului, reuşind totuşi să ofere, în traducere, o sumară analiză publicată în Financial Times. Este mai bine decât deloc, dar ni se confirmă, încă o dată, că liderii noştri politici şi de opinie sunt prea ocupaţi pentru teme de adâncime, dar fără potenţial electoral. În presa occidentală a fost deja remarcată şi criticată opţiunea de a fixa, între condiţiile pe care ar trebui să le satisfacă statele candidate la aderare, şi pe următoarea, intitulată „principiul rezolvării conflictelor”:

„Din motive de securitate şi stabilitate, ţările cu conflicte militare de durată nu pot adera la UE. Acelaşi lucru este valabil şi pentru ţările cu un conflict teritorial cu o altă ţară candidată sau cu un stat membru UE. (…) Aderarea ţărilor cu teritorii în litigiu cu o ţară din afara UE va trebui să includă o clauză că acele teritorii vor putea adera la UE numai dacă locuitorii lor sunt dornici să o facă” (p. 38).

Evident că o asemenea condiţie a provocat dezamăgire şi frustrare la Kiev sau la Chişinău, astfel că va fi interesant să urmărim cum se vor exprima – dacă se vor exprima public – liderii celor două ţări, la reuniunea Comunităţii Politice Europene.

Dar, în esenţă, nu din partea experţilor din mediul universitar trebuie să vină soluţiile curajoase – ele sunt apanajul liderilor politici. Ceea ce trebuie să facă specialiştii este să le ofere acestora din urmă un set de propuneri, din care să fie ulterior selectată cea adecvată. Un exemplu bun îl reprezintă modul în care a fost tratată chestiunea (cvasi)generalizării votului cu majoritatea calificată (QMV): „Pentru a face QMV mai acceptabil, se fac trei recomandări suplimentare: crearea unei «plase de siguranţă a suveranităţii» care să permită statelor membre să îşi exprime interesele naţionale vitale în deciziile luate prin QMV; o reechilibrare a ponderilor la vot, pentru a răspunde preocupărilor statelor-membre mici şi mijlocii; şi un mecanism de opt out”.

Evident că, în evaluarea eficacităţii acestor prevederi, ne putem imagina un scenariu avându-l în centru pe premierul maghiar Viktor Orbán, în contextul unei posibile decizii de sancţiuni împotriva prietenilor săi de la Moscova. S-ar mulţumi el cu invocarea plasei de siguranţă sau cu opt out-ul, sau ar insista ca eventuala decizie să nu se poată învălui în steagul Uniunii Europene? Dar un asemenea exerciţiu mental nu trebuie să ne conducă la ideea că, în sine, opt out-ul nu este o idee pozitivă – în definitiv, utilizarea lui a salvat, acum mai bine de treizeci de ani, tratatul de la Maastricht.