Reinterpretarea creativă a genocidului la Curtea Internațională de Justiție de la Haga

Multă vreme am trăit cu iluzia, unii o mai fac și astăzi, că în ciuda diferitelor interese există un set minimal de principii (cum ar fi schimbarea prin forță a frontierelor, definiția agresiunii etc.) cu care comunitatea internațională este de acord și că instituții internaționale „fanion”, precum ONU, agențiile sale asociate, organizațiile al căror scop declarat este apărarea drepturilor omului, un exemplu fiind Amnesty International, asigură cu toate limitările inerente, o rezonabilă plasă de siguranță împotriva derapajelor majore, a încălcării grosolane a legislației în materie de drept internațional, despre care s-au scris nenumărate tomuri. Însă actuala destrămare a ordinii internaționale care a fost prezervată în ultimele trei decenii de Pax Americana, aruncă în aer practic toate aceste presupuneri liniștitoare.

Între altele am văzut cum invazia rusească a Ucrainei a fost creativ etichetată cu doi ani în urmă drept o „misiune militară specială împotriva naziștilor de la Kiev”, descriere acceptată fără mari probleme în multe colțuri ale lumii. Mai nou sunt reinterpretate la fel de creativ conceptele de „apartheid” și „genocid”, acuzații capitale la adresa Israelului, după intervenția militară din Gaza ca răspuns la masacrul din 7 octombrie al teroriștilor Hamas. Mai întâi pe străzile din Londra, Berlin, Paris, New York, Washington și multe alte orașe de pe ambele maluri ale Atlanticului sau din Australia. Iar acum, instituționalizat, prin demersul inițiat de Africa de Sud la Curtea Internațională de Justiție de la Haga în care acuză Israelul de genocid și cere încetarea imediată a acțiunilor militare în Gaza.

Charles Moore, cel mai important biograf al dnei Thatcher, observa în cotidianul Telegraph, plecând de la decizia din 9 octombrie a Consiliului ONU pentru Drepturile Omului, la doar două zile după masacrul din sudul Israelului și înainte să fie ordonată vreo acțiune militară în Gaza, de a ține un moment de reculegere pentru „pierderea de vieți nevinovate în teritoriile palestiniene ocupate și în alte părți”, că semnele erau deja vizibile încă de pe atunci. „În altă parte” era singura parte din frază care părea să facă aluzie la masacrul Hamas din 7 octombrie. „Suprimarea adevărului începuse deja. A fost apoi o trecere rapidă de la suprimarea adevărului la inversarea adevărului.”

Sigur, pare bulversant că un masacru istoric al evreilor, cel mai grav după Holocaust, a declanșat aproape imediat, chiar înainte să existe un răspuns al IDF, armata israeliană, un adevărat val global de ostilitate nu față de cei responsabili, ci față de victimele acestuia. Însă asta nu ar trebui să ne mire, scrie Matti Friedman în Free Press. Este rezultatul unei sofisticate campanii de manipulare orchestrată de Hamas care a dovedit cât de bine stăpânește pedalele emoționale și ideologice și cât de bine cunoaște mentalitățile dominante din spațiul occidental. „A înțeles că reportajele despre Gaza se vor concentra în mod inevitabil pe victimele civile, obturând cauza războiului, prezentând operațiunile militare ale Israelului drept atrocități pentru a-l presa să înceteze lupta. După cum Hamas știa că organizațiile internaționale care finanțează Gaza, după ce au închis în mare parte ochii la vasta infrastructură militară de acolo, realizată în mare parte cu banii lor, își vor concentra toate acuzele asupra Israelului făcând uitate consecințele acțiunilor Hamas”.

În acest cor se înscriu și o bună parte a mass media internaționale, de la BBC și The Guardian la Le Monde sau Associated Press și canale de televiziuni de știri americane care privesc toate cu vădită simpatie Hamas, deși neagă asta declarând, ca guvernul sud-african, că sunt doar preocupate de soarta palestinienilor. Într-un mod șocant pentru mulți, departe de a fi îngroziți, de ceea ce s-a întâmplat pe 7 octombrie, destui jurnaliști din redacții occidentale, precum cea de la The Guardian, au privit cu satisfacție „întâmplarea” după cum a relatat ulterior pentru Free Press un fost coleg al acestora. În timp ce BBC, care a refuzat multă vreme să-i numească pe teroriștii Hamas „teroriști” (în urma criticilor a acceptat să o facă, dar într-o formă edulcorată menționând că așa sunt ei desemnați de guvern), a înțeles să relateze în felul următor despre acțiunea de la Haga a Africii de Sud: „ultimele trei luni au fost destul de șocante, dar să auzim totul rezumat de avocații Africii de Sud este devastator. Cum, se întreabă mulți, nu poate fi aceasta o poveste de genocid?”.

După masacrul din 7 octombrie, cunoscuta actriță Susan Sarandon observa cu satisfacție că „evreii americani au început să simtă cum e să fii musulman în această țară”, iar după ce i-a fost reziliat contractul pentru un rol în seria de filme Scream i-a sărit imediat în ajutor fostul premier francez Dominique De Villepin, un anti-american notoriu, despre care Eric Ciotti, liderul partidului Les Republicains, a spus că „nutrește o ură patologică” față de Israel. Ce scapă din acest tablou în care totul se reduce simplist la „rezistența oprimaților” față de „opresori” este că Hamas, un acronim pentru Mișcarea de Rezistență Islamică, se consideră angrenat într-un război religios global, obiectiv descris explicit în Carta miliției teroriste, în care inamicii sunt Israelul și Vestul în ansamblu, în principal americanii. În ceea ce îi privește pe evrei, remarcă Matti Friedman, „pentru că aceștia nu pot fi a urâți în mod oficial în baza etniei sau religiei lor, pot fi urâți în schimb în mod legitim ca susținători ai «apartheidului» și ca întruchipare a «privilegiilor»”.

Sigur, ar fi interesant de întrebat cei care susțin că ar trebui să fie impusă o imediată încetare a focului în Gaza, de unde Hamas continuă să lanseze rachete asupra populației civile din Israel (faptul că acestea sunt în marea lor majoritate interceptate de sistemul Iron Dome nu modifică în nici un fel intenția) cum ar trebui să procedeze armata israeliană pentru a-și proteja populația în confruntarea cu o structură teroristă care utilizează deliberat civili pe post de ținte, organizație care conform declarațiilor făcute de un înalt oficial Hamas la un post de televiziune din Liban, este decisă să repete masacrul de pe 7 octombrie ori de câte ori va fi nevoie, pentru a șterge de pe hartă statul evreu.

Delegației sud-africane venită la Haga i s-a alăturat Jeremy Corbyn care putea foarte bine, în calitate de lider al Partidului Laburist, să devină cu câțiva ani în urmă prim ministru a Marii Britanii. Corbyn, care este un simpatizant al regimului teocratic de la Teheran, principalul responsabil pentru finanțarea și sprijinul logistic acordat unui întreg evantai de mișcărilor teroriste din Orientul Mijlociu, s-a alăturat în 2014, cu un an înainte de a prelua conducerea laburiștilor britanici, unei delegații palestiniene care a depus coroane de flori în onoarea unui membru proeminent al organizației teroriste Septembrie Negru, responsabilă pentru asasinarea a 11 sportivi israelieni în cursul Jocurilor Olimpice de la Munchen din 1972, ucis de Mossad.

Retorica sud-africană prin interpretarea creativă a conceptului de „genocid” are bune șanse să găsească o audiență favorabilă la Haga. Este suficient să ne uităm la proveniența celor 15 judecători ai Curții între care se regăsesc unii precum cei din China, Rusia, Uganda, Liban sau Somalia, toate țări extrem de ostile față de Israel. Și să ne amintim cum structuri ale ONU cu componență de același tip, precum Consiliul ONU pentru Drepturile Omului, amintit de Charles Moore, în timp ce vota la foc automat rezoluții violent critice față de  Israel, s-au arătat complet neinteresate de violări cu adevărat grave ale drepturilor omului în Coreea de Nord, Sudan, Iran, China sau Yemen. Jurnalista britanică Melanie Philips scrie pe fluxul ei de Substack că rostul acestui „spectacol orwelian” orchestrat de Africa de Sud este o strategie cinică de a descrie „tentativa de genocid a Hamas drept legitimă apărare, iar apărarea Israelului împotriva acestui atac criminal drept «genocid»”.

Problema este că la organizații internaționale precum Consiliul ONU pentru Drepturile Omului și în general la ONU nu există în realitate principii, reguli nescrise, judecăți morale. Există doar agende, interese, resentimente, polițe istorice de plătit. De pildă, în cazul primului organism, o solicitare a țărilor occidentale nu de a condamna, ci doar de a face un raport pe marginea situației celor 12 milioane de uighuri musulmani din Xinjiang supuși unor represalii dure din partea regimului de la Beijing, a fost respinsă cu concursul unor țări, multe musulmane, care deplâng islamofobia și soarta palestinienilor.

De altfel, țările musulmane atât de preocupate de soarta „fraților palestinieni”, atunci când e vorba să condamne Israelul, au devenit de fiecare dată brusc amnezice atunci când s-a încercat readucerea în discuției a ultimei teme în Adunarea Generală ONU, pentru a nu deranja China. Motivul e foarte simplu: e mult mai periculos și mai contraproductiv să deranjezi China decât să deranjezi țările occidentale față de care oricum nutresc resentimente pe care acum, când raportul de forțe de pe mapamod s-a schimbat, pot să și le manifeste fără nici un fel de temeri și pe care le pot acuza de atitudine post-colonială umăr la umăr cu susținătorii lor radicali progresiști din spațiul occidental. Pentru ultimii, oricât de corupte și brutale ar fi regimuri precum cele din Sudan, Eritrea sau Republica Centrafricană, acestea vor fi automat încadrate în categoria „oprimaților”, victime ale „opresorilor” americani, britanici sau din alte țări occidentale.

Nici regimul de la Pretoria (Africa de Sud e membru în BRICS, începând din acest an, alături de nou intratele Iran, Etiopia, Egipt, Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite, o organizație care, cu diferite nuanțe, se consideră o contrapondere la Occident) nu e nicidecum vreo lumină. ANC, Congresul Național African, care timp de trei decenii, în întreaga perioadă postapartheid, a condus neîntrerupt Africa de Sud, este implicat în numeroase scandaluri de corupție și se dovedește incapabil să asigure o guvernare decentă. Între altele, populația fiind afectată de frecvente întreruperi ale alimentării cu energie electrică, unele de peste 11 ore.

În afară de asta, președintele Cyril Ramaphosa și guvernul său au criterii selective în materie de justiție și legislație internațională. De pildă, Africa de Sud a refuzat să condamne agresiunea rusească în Ucraina, în 2015 a refuzat să pună în aplicare mandatul de arestare internațional împotriva președintelui de atunci al Sudanului, Omar al-Bashir, prezent la Johannesburg la o conferință a Uniunii Africane, și foarte recent, după inițierea acțiunii de la Haga, l-a primit în vizită pe generalul Mohamed Hamdan Dagalo, șeful unei miliții acuzată de atrocități în războiul civil din Sudan. Și, bineînțeles, sud-africanii nu au avut nimic de reproșat nici Iranului atunci când regimului teocratic de la Teheran a reprimat violent proteste pe scară largă, precum cel din 2019 când au fost uciși 1500 de manifestanți, sau cel din toamna anului 2022, cu peste 500 de victime, provocat de uciderea de către poliție a unei tinere, Mahsa Amini.

Demersul Africii de Sud la Curtea Internațională de Justiție de la Haga împotriva Israelului este în realitate unul în subtext anti-american, anti-occidental, Israelul fiind văzut ca un implant „nelegitim” al Vestului în regiune, o bună țintă pentru descărcarea acestor resentimente. Pentru stânga progresistă occidentală, tot mai influentă în Partidul Democrat din Statele Unite, în cel Laburist din Marea Britanie și în multe alte formațiuni europene, inclusiv la Bruxelles, într-o lume în care se consumă drame umane inimaginabile în Coreea de Nord, în Yemen sau Sudan, în Afganistanul dominat de talibani, pentru a da doar câteva exemple, preocuparea de căpătâi o constituie însăși existența statului Israel văzut drept un exponent simbolic al răului suprem reprezentat de un Occident capitalist și rasist.

Fervoarea agresivă a sprijinului pro-Hamas și a atacurilor virulente la adresa Israelului nu au decât marginal legătură cu preocuparea pentru soarta palestinienilor, ci cu acest tip de resentimente. Oricum, trimiterile obsesive la coloniști și teritorii ocupate ar fi ceva mai credibile dacă, de pildă, s-ar vorbi și despre ocuparea Tibetului de către China sau despre intenția Beijingului de a încorpora Taiwanul, dacă este nevoie prin forță, după cum a amenințat din nou recent Xi Jinping, în ciuda dorinței majorității copleșitoare a populației insulei de a-și păstra suveranitatea.