Treizeci de ani într-o frază

– ar putea spune cineva, iar eu aş răspunde, nu, nu-i aşa deloc – vezi tu, acum treizeci de ani dorul de lume era în van, era ca un dor de fata morgana ori de-o lampă fermecată, pe când acum îmi pot cumpăra bilet şi vin să îi văd pe ai mei şi pe voi, prietenii mei, spre deosebire de acum treizeci de ani când cine plecase din România nu mai era cetăţean, iar pentru familie şi prieteni era ca şi mort, căci internet nu era, nici telefoane mobile, iar familia de călătorit nu avea cum, aşa s-a întâmplat de exemplu cu profesorul de top mondial de la Universitatea Duke, Adrian Bejan care a plecat din România la finele anilor 60, când era adolescent şi şi-a revăzut mama după trezeci şi ceva de ani, iar tatăl niciodată, Doamne, ce dor, aşa că nu spuneţi, insist, că nu s-a schimbat nimic, căci chiar dacă nu avem autostradă, avem paşaport (asta e o glumă, căci trebuia să le avem pe amândouă), dar putem călători cu buletinul la Paris ori Londra, unde nu puteam nici măcar visa, Doamne îmi amintesc că prima dată când am fost în străinătate m-am simţit ca în faţa minunii de la Maglavit, căci era peste puterea mea de-a visa, oare puteţi voi, tinerii de treizeci de ani de-acum, înţelege asta? – căci până şi mie îmi vine greu să înţeleg, deşi amintirea acestor treizeci de ani şi a zilei de hotar îmi e foarte clară, căci pe 22 decembrie – parcă era ieri – în timp ce Caramitru vorbea la televizorul din blocul M1, etajul 1, în dormitorul mare (care era de fapt foarte mic) tata intrase pe uşa apartamentului cărând un cuier pe care îl cumpărase chiar atunci, aşadar mi-l imaginez cum plătea la magazinul de mobilă de lângă gară exact în clipa când Ceauşescu fugea cu elicopterul, ori, mă rog, aproape atunci, totdeauna m-a fascinat ideea vieţilor simultane, iar eu, în timp ce tata intra pe uşă, deja visam cum magazinele se vor umple ca prin minune cu bomboane (ca cele pe care le mâncasem la prietena mea, de la mătuşa din Germania), blugi, rochii elegante, poşete şi make-up, Doamne ce naivă, dar cum puteam să fim altfel, decât naivi, cumplit de naivi, căci nu avusesem nici un contact real cu lumea ori cu viaţa, căci vorba lui Kundera, viaţa era în altă parte, dar în loc de bagheta magică aducătoare de rafturi pline cu mărfuri de calitate, am fost inundaţi cu produse turceşti, s-au purtat o vreme blugii raiaţi, apoi rujurile verzi care pe buze arătau roz, asta era înainte de invazia mărfurilor din China, iar la putere s-au perindat comunişti, neocomunişti, securişti, naţionalişti, idealişti de la Iliescu, la Ciorbea şi Constantinescu, înapoi la Iliescu, era să ne procopsim şi cu Vadim, şi după aia a venit Băsescu, am trăit pe rând ani de manipulare cruntă – o terapie de şoc contra naivităţii noastre de cetăţeni prizonieri ai fricii – am avut şi mineriade, apoi parcă am început iar să avem un pic de speranţă, dar şi de confuzie şi inflaţie, căci din primul meu salariu de profesoară titulară, în 1997, mi-am cumpărat un pulover portocaliu, un demachiant şi abonament de tren pe o lună, căci pentru chirie, mâncare şi altele trebuia să cer de la ai mei care o aveau şi pe soră-mea la facultate, iar cu inflaţia, confuzia şi disperarea a venit şi Caritasul, dar cum nu am crezut niciodată în bani înmulţiţi, căci nu prea avusesem niciodată, nici nu mi-a trecut prin cap să joc, iar altceva ce să vă mai spun, căci au fost treizeci de ani de schimbări nebune, cu dezamăgiri şi iar speranţe şi iar, dar la urma urmei, asta a fost şi este viaţa noastră, un permanent tranzit, şi s-au schimbat enorm de multe lucruri, enorm de multe, nu suport să văd declaraţii fataliste în interviurile cu ocazia a 30 de ani de la revoluţie, această tentaţie de a ne plânge de toate şi a nu avea recunoştinţă pentru nimic mă scoate din sărite oameni buni, trebuie să avem recunoştinţă pentru tot ce s-a schimbat, chiar dacă încă nu am ieşit la liman din oceanul de corupţie şi incompetenţă, totuşi, putem măcar spera şi face ceva, nu suntem paralizaţi de frică şi laşitate, căci în timp ce noi toţi eram disidenţi în bucătărie, cu urechea la radiouri interzise, Grupul Disident de la Iaşi, în frunte cu Dan Petrescu salvau onoarea noastră în istorie, căci protestele grupului din care făceau parte Al. Călinescu, Liviu Antonesei, Liviu Cangeopol, Dan Alexe, Luca Piţu, Tereza Petrescu, au fost printre foarte puţinele fapte de opoziţie reală anti-comunistă, iar noi nu putem fi demni dacă uităm activitatea acestui Grup eroic care se străduia din răsputeri să înlesnească un vânt de schimbare într-o ţară din pădurea adormită, ei sunt memoria vie a ceea ce înseamnă aceşti 30 ani, să le mulţumim că au refuzat să îşi piardă capacitatea raţională într-o societate condusă de un patolologic – cum spunea Liviu Cangeopol, căci cum putem să ne întemeiem o ţară demnă la care tindem cu toţii dacă nici acum, la 30 de ani, în al 13-lea ceas, nu aşezăm lucrurile la locul lor în raftul istoriei?

P.S. Acest eseu – frază se inspiră din romanul de 1020 de pagini şi o singură frază, scris de Lucy Ellmann – Ducks, Newburyport – finalist necâştigător la Booker Prize 2019.

Emilia Chiscop a absolvit un master în politici de dezvoltare internaţională la Duke University unde, în prezent, este Scientific Integrity Associate în cadrul Duke Office of Scientific Integrity