UE şi problema autonomiei strategice

Pe fondul evoluţiilor dramatice din Afganistan, era de aşteptat ca noţiunea de „autonomie strategică” a Uniunii Europene să fie readusă în centrul preocupărilor liderilor politici de la Bruxelles şi din capitalele statelor-membre. Oricum ne-am raporta la decizia propriu-zisă de retragere a forţelor americane, modul în care ea a fost pusă în practică a ilustrat limitele tuturor aliaţilor Americii, inclusiv Marea Britanie, în ceea ce priveşte capacitatea de implicare în (re)construcţia statului şi a naţiunii afgane, într-un mediu periculos şi ostil.

Desigur, este un subiect ce reclamă distincţia atentă între demersurile UE, ca instituţie, şi cele ale statelor-membre. După cum se ştie, multe dintre acestea au fost implicate şi prin intermediul NATO, dar şi direct, prin contribuţii individuale la eforturile de stabilizare. Dar, dacă mai era nevoie de încă o confirmare, acţiunea europenilor într-o ţară sau într-o regiune unde există provocări grave de securitate are nevoie de plasa de siguranţă reprezentată de forţa militară americană. Înlăturarea ei intempestivă, aşa cum s-a întâmplat în Afganistan, pune în evidenţă vulnerabilitatea UE, ca actor global.

Vom vedea, spre exemplu, cum vor decurge lucrurile în Mali, o ţară în a cărei stabilizare europenii s-au implicat, după intervenţia multinaţională sub conducere franceză, dar care se confruntă cu o insurgenţă islamistă pe care autorităţile nu par capabile să o lichideze. Interesant este că, după căderea guvernului afgan, zona vestică a Sahelului, care include Republica Mali, a fost inclusă de Josep Borrell, Înaltul Reprezentant (ÎR) pentru afaceri externe şi politica de securitate, între punctele în care ar putea izbucni viitoarea criză majoră ce va testa capacitatea de acţiune a UE. Fără a insista aici asupra situaţiei de securitate din Mali – insurgenţă islamistă, instabilitate politică, corupţie, fragilitatea instituţiilor, prezenţă militară franceză (sprijinită mai degrabă simbolic de câţiva parteneri europeni), capacitate limitată a misiunilor de reconstrucţie ONU şi UE – şi fără a trasa paralele nejustificate cu Afganistanul, să acceptăm că domnul Borrell are dreptate să o folosească drept argument pentru apelul său la dezvoltarea autonomiei strategice a UE.   

Întrucât acest concept continuă să fie dezbătut de teoreticieni şi de diverşi responsabili politici şi militari, asumarea de către UE a unei anumite perspective – incluzând o definiţie operaţională – este un proces care, foarte probabil, va mai dura. Ne putem ghida, totuşi, după un text publicat de ÎR pe blogul său instituţional, unde autonomia strategică este definită drept „capacitatea de a acţiona autonom atunci când şi acolo unde este necesar, şi împreună cu partenerii oriunde este posibil”. Ultima parte este foarte interesantă, în sensul că enunţă o preferinţă pentru acţiune conjugată, dar pentru scopurile acestei discuţii trebuie să ne concentrăm asupra primeia. Problema acţiunii autonome a UE a fost adesea redusă la resurse militare sau uşor convertibile în acest scop, probabil şi din cauză că întreaga discuţie a debutat printr-o concentrare asupra industriei europene de apărare. În timp, această temă a fost completată de cea a resurselor instituţionale, în sensul că integrarea în materie de politica externă, de securitate şi de apărare reprezintă o condiţie obligatorie pentru ca resursele hard – mai mici decât cele ale SUA, dar nu insignifiante – să poată fi folosite în mod eficace.

După ieşirea Marii Britanii, partenerul mereu îngrijorat de riscul duplicării capabilităţilor NATO, Uniunea pierde una din cele două ţări capabile să-şi proiecteze puterea la distanţă, dar câştigă în omogenitate, iar apelurile franceze la dobândirea autonomiei strategice sporesc în intensitate, mai ales că administraţia Trump îi priveşte pe aliaţii europeni cu o neobişnuită răceală. Soliditatea şi solidaritatea NATO sunt puse în cauză de pe ambele maluri ale Atlanticului, dar liderii UE sunt atenţi să nu o submineze (libertatea lor de mişcare este, oricum, mai mică decât cea a şefilor executivi naţionali). În fine, victoria lui Joe Biden pare să înlăture o bună parte dintre nori, iar conceptul de autonomie strategică pare să-şi piardă ceva din caracterul polemic.

Textul menţionat anterior, publicat de domnul Borrell pe blogul instituţional, este datat 3 decembrie 2020 – aşadar, după mai puţin de o lună de la prezidenţialele americane. Deloc surprinzător, ÎR reasigură pe toată lumea că „nimeni nu susţine dezvoltarea unei forţe europene pe deplin autonome în afara NATO, care rămâne singurul cadru viabil de asigurare a apărării teritoriale a Europei”. Dar nevoia de autonomie strategică este, în viziunea domnului Borrell, urgentă şi nenegociabilă: în lipsa acestei capacităţi, UE va deveni în curând irelevantă pe plan global, iar semnele se adună. Acum, la sfârşit de august 2021, eşecul din Afganistan pare să reprezinte un impuls excelent pentru promotorii conceptului, iar faptul că desconsiderarea partenerilor europeni a venit de la un Joe Biden, nu de la un Donald Trump, îi ajută să scoată din ecuaţie elementul personalitate: autonomia strategică nu ţine cont de simpatii.