Universitarul ieşean reţinut pentru forţarea frontierei de stat, după un chef cu Rameros. Pamfletul unui cunoscut filolog

Am primit, cu şoc şi groază, vestea încarcerării, în Republica Moldova (!), a fostului meu coleg de liceu, Oreste Chinezu, pentru culpa numită, straniu, „forţarea frontierei de stat”. Cum, Dumnezeule mare, s-a putut ajunge oare aici? Explicaţiile oferite de apropiaţii săi erau, mărturisesc, tulburătoare. Se pare că Oreste, absolvent de Agronomie şi inginer zootehnist serios mulţi ani, primise, nu demult, invitaţia de a preda la Facultatea de Euforie Viticolă din cadrul Universităţii particulare (proaspăt înfiinţate) „Prin Noi Înşine”. A fost angajat direct pe post de conferenţiar, deşi nu apucase deocamdată nici să se înscrie la doctorat, darămite să şi-l dea. Superiorii lui se arătau însă flexibili cu titlurile academice, mai ales că îl ştiau pe Chinezu a fi un om de nădejde şi un şofer excelent. De ce conta enorm argumentul din urmă? Întrucât majoritatea profesorilor din Facultatea de Euforie Viticolă aparţineau clubului select al degustătorilor de vinuri (vreo doi primiseră chiar distincţia de „Cavaleri Europeni” ai licorii în chestiune) şi participau la numeroase evenimente naţionale şi internaţionale de acest tip. Legislaţia rutieră nu se împăca deloc cu natura muncii lor şi, ca atare, aveau mereu nevoie de „un cap limpede” la volan. De aceea, Oreste se mulase perfect în peisaj, fiind, în Universitatea „Prin Noi Înşine”, mai degrabă conducător auto decât conferenţiar. Din calitatea respectivă s-a şi născut, de altfel, de-a dreptul nietzschean, tragedia…

Într-o bună zi, însuşi decanul facultăţii, Costan Amarghioalei, i-ar fi cerut bietului (încă) tânăr universitar să-l însoţească, în postură de şofer, până în viile Vrancei, unde se organiza un important concurs oenologic şi unde expertiza personajului în cauză se dovedea indispensabilă. Conferenţiarul a acceptat imediat, deşi cu oarece mici îngrijorări secrete. Colegii îi şoptiseră că decanul Amarghioalei nu se limita, în astfel de excursii, numai la vinurile intrate în concurs, ci consuma, compulsiv, tot ce-i ieşea în cale, oprind, pe traseu, maşina care-l transporta, pentru noi şi noi realimentări bahice. Din păcate, „bârfa” s-a confirmat cu asupra de măsură. După câţiva kilometri de drum, profesorul a solicitat imperios o „pauză” în dreptul unui han puţin atrăgător, cu o firmă decolorată la intrare, pe care se distingeau cuvintele: În poală la Corcodel. „Hai, trage pe dreapta, conferfeniţiarule (aşa îi plăcea decanului să-i spună lui Oreste, în batjocură, conferfeniţiar), că ai şi tu nevoie de ceva relaxare! Colegul meu nu a înţeles raţiunea „relaxării” (abia demarase), dar s-a supus, fără să crâcnească, dorinţei şefului de la Euforie Viticolă. Înăuntru, Amarghioalei a comandat, cu siguranţă profesionistă, trei sute de rachiu Rameros şi trei halbe de bere nefiltrată Şapte coline. „Trebuie să ne abţinem de la vin”, a comentat el, „pentru că, după aia, la Focşani, o rasolim. Conferfeniţiarule, ascultă şi învaţă ce zice specialistul ăl’ mai tare – io!”

Apoi şi-a împărţit, într-adevăr, extrem de stăpân pe situaţie, dozat până la precizia farmaceutică, sutele de grame de rachiu în cele trei halbe. „|sta e un cocktail scoţian (tradiţional făcut din scotch şi din bere Newcastle), adaptat acum la meleagurile mioritice, unde vedetele sunt Rameros-ul şi Şapte colinuţe drăguţe!” A băut cu sete ulterior şi a mai înşfăcat două rânduri identice. De voie, de nevoie, Oreste a ingerat şi el o cafea (a patra pe ziua aceea), rugându-se la Sfântul Apostol Iuda Tadeu (patronul celor care şi-au pierdut orice speranţă, din câte auzise) să-şi reia călătoria. Călătoria şi-a reluat-o, dar pentru scurt timp şi pe căi ocolite, menite să descopere alte şi alte hanuri înfrăţite cu localul În poală la Corcodel. Vrancea dispăruse complet din orizontul de aşteptare a decanului care striga aiureli şi arăta direcţii de urmat cu maşina din ce în ce mai bizare. A ţipat la un moment dat: „N-napoleon î-însuşi n-nu s-se p-poate c-compara c-cu m-mine!” Pentru a completa apoi modest: „M-mă r-refer l-la c-coniacul N-Napoleon!” A smuls GPS-ul (care urla, la rândul lui, disperat: „Executaţi imediat o manevră de întoarcere!”) de pe bord şi l-a aruncat pe geam afară, precizând: „I-io s-sunt j-jâpâsî p-prin e-excelenţă!” Din ultimul birt în care au intrat au fost daţi afară fără prea multe discuţii. Amarghiloaei se ţinea cu greu pe picioare, iar Oreste tremura ca o piftie de curcan de la cele nouă cafele înghiţite. Nu au făcut impresie bună proprietarului.

Târziu, în noapte, au oprit în faţa unor bariere pe care scria mare: VAMA. Sus se distingea tricolorul basarabean cu stemă şi lexemele de-o şchioapă: REPUBLICA MOLDOVA. Vameşii puseseră un reflector pe ei, privindu-i cu suspiciune. Şoferul avea ochii dilataţi monstruos şi ambala, sinistru, motorul maşinii. În aer plutea o tensiune majoră, similară celei din filmul Thelma and Louise, înaintea saltului protagonistelor în Marele Canion. Deodată, de pe scaunul din dreapta s-a auzit, clar, un cotcodăcit decanal: „C-Chinezaş î-îţi o-ordon, t-treci P-Prutul!”

 Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi