Arbitri puşi la zid

Unul dintre subiectele cele mai discutate în perioada post-Cupa Mondială a fost din toate vremurile şi este şi acuma, arbitrajul. Mai exact, "globalizarea arbitrajului" ca efect al globalizării fotbalului însuşi şi aceasta întoarsă pe toate feţele de amatorii elitişti ai mingii rotunde. Într-adevăr, când erau vechile ediţii cu 16 echipe împărţite în patru grupe, Campionatul Mondial era, într-adevăr, un turneu de elită în care, de dragul varietăţii, apăreau două-trei "intruse" care luau bătaie la scor în toate cele trei meciuri: Coreea de Sud în 1954 (16 goluri primite în doar două meciuri), sau Zair în 1974 (0-14) sunt exemplele cele care vin uşor la îndemână. Se consideră în mod uzual că globalizarea asta a fost năşită de FIFA pentru ca Joao Havelange pe vremuri sau Sepp Blatter mai recent să primească voturi multe din ţările din lumea a treia, "proşti, dar mulţi", cum mârâie cinicii. Indiferent de mobilurile ascunse ale acestei politici, trebuie să apreciem că a dat roade. Nicio echipă din Africa, Oceania, Asia sau chiar CONCACAF nu a reuşit asemenea golaveraje de tot râsul în vremea ediţiilor cu 24-32 de echipe şi, chiar dacă mai întâlnim anticapodopere fotbalistice precum Slovenia – Algeria acum patru ani sau Iran – Nigeria deunăzi, asta face parte din regula jocului. Meciuri slabe au abundat şi în vremea campionatelor de elite şi ne putem aminti de un Germania – Italia din 1982, cu nimic superior faimosului Iran – Nigeria. În schimb, surprize gen Camerun 1990, Senegal 2002 sau Costa Rica 2014 n-ar fi existat dacă nu ar fi apărut mult-hulita globalizare a fotbalului. Prezenţa mai multor naţionale exotice la turneele finale au stârnit ambiţii pe toate continentele, microbul a părut în toate junglele şi savanele, ceea ce a determinat investiţii serioase în sportul cu mingea rotundă.

Din exemplele de surprize date mai sus lipseşte cea mai mare, Coreea de Sud 2002 şi nu întâmplător, pentru că locul IV obţinut atunci de naţionala "Deanmingo" nu este străin de partea cea mai spinoasă a problemei, globalizarea arbitrajelor. Atunci, coreenii lui Guus Hiddink au fost ajutaţi copios de către "pretinşi cavaleri ai fluierului" în cel puţin trei meciuri esenţiale, în urma cărora ditamai Portugalia, Italia şi Spania au trebuit să lase locul liber în măreaţa sarcină de promovare a fotbalului pe continentul asiatic. Chiar s-a vorbit mult despre acest lucru: FIFA intenţiona să promoveze Japonia dintre cele două ţări gazdă, însă a realizat pe parcurs că echipa mai vânoasă este Coreea. Ba chiar s-a mai spus că înainte de semifinala cu Germania, coreenilor li s-a transmis "ajunge" şi coreenii s-au cuminţit brusc în faţa valului teuton. Dintre cei trei călăi cu fluier, doi erau exotici. Numele costaricanului Byron Moreno a fost scris pe toate toacele bisericilor italiene, iar ucigaşul Spaniei a fost un egiptean, Ghamal El-Ghandour. Portughezii au avut parte de un argentinian, dar nu le-a fost de folos, semn că nu originea omului cu fluier a fost problema cu pricina. De atunci a apărut la fiecare ediţie problema arbitrilor veniţi de niciunde şi a fost urmărită cu febrilitate. Greşeli au comis şi europenii (vă mai amintiţi de englezul ăla care a dat trei cartonaşe galbene aceluiaşi jucător?) şi americanii, însă întotdeauna când apărea un soi de taiwanez ori burundez toţi ochii se transformau în lupe.Şi toate lupele transmiteau semnalul "Aduceţi arbitri de elită din Europa", uitând că globalizarea fotbalului este imposibilă fără reflexii în arbitraj.

Pornind de la o afirmaţie regretabilă a unui faimos antrenor european furios pe un arbitru suedez ("Ce înseamnă Suedia în fotbal?"), se poate ajunge lesne la concluzia că valoarea fotbalului dintr-o ţară nu are prea multe tangenţe cu valoarea arbitrajelor. Mult huliţii arbitri din "ţările calde" sunt selectaţi sever de către FIFA şi confederaţiile continentale. E drept, nu fluieră ei în Liga Campionilor (a noastră!), dar s-au gândit oare cei care-i contestă că de multe ori este mai greu de condus un meci important la Teheran, Bamako sau Tegucigalpa decât un Bayern – Real? Dacă acceptăm că în unele zone civilizaţia fotbalului este mai puţin dezvoltată, această afirmaţie îşi are şi demonstraţia necesară.

Cât priveşte ediţia "Brasil 2014", FIFA are dreptate susţinând că a crescut calitatea arbitrajelor, chiar dacă în primele două meciuri, "fluieraşii" au cam făcut-o de oaie. A mai încurcat un arbitru din Algeria finala mică, iar Brazilia, cu tot penaltiul făcut cadou de shogunul Nishimura, nu poate fi înscrisă în lista celor mai favorizate echipe din punct de vedere al arbitrajului. În 1998, finala Cupei Mondiale de la Paris, între Franţa şi Brazilia a fost condusă ireproşabil de regretatul Said Belqola. Un marocan din lumea a treia a fotbalului.